Şi tu pleci, Horia?

În ţări normale, şi în timpuri normale, politica e făcută de politicieni. Iar politicienii sunt specialişti în domeniul în care activează, la fel ca oricare alţi specialişti.

Specialist este persoana care posedă o anumită specializare. Iar specializarea înseamnă o cunoaştere aproape exhaustivă al unui domeniu ştiinţific.

Cum volumul cunosţinţelor ştiinţifice, al producţiilor artistice, sporeşte într-un ritm ameţitor, principala preocupare a unui specialist este aceea de a rămâne la curent cu noutăţile din domeniul său, nicidecum de a se re-specializa într-un nou domeniu, total diferit de cel actual. Pentru că nu are cum, pentru că nu îi ajunge timpul. Un adevărat specialist deţine doar cunoştinţe elementare sau medii în alte domenii de cunoaştere, neconexe activităţii sale principale, lăsând specialiştilor în acele domenii sarcina aprofundării şi dezvoltării domeniilor respective. În alte cuvinte, un specialist cunoaşte doar un domeniu, sau câteva domenii înrudite, iar în alte domenii „nu se bagă”.

Sigur, sarcina muzicianului este să facă muzică, nu agricultură. Dacă vrea, poate să cultive câteva flori, dar numai ca hobby, nu ca „job principal”. Matematicianul poate cânta la orgă, nimeni nu-i interzice acest lucru, atâta timp cat îi face plăcere, dar această preocupare nu îl transformă într-un profesionist. Şi aşa mai departe.

Într-o ţară normală, şi într-un timp normal , medicii fac medicină, constructorii construiesc, bucătarii bucătăresc, pilangii pilesc, iar curvele curvesc. Într-o ţară anormală, şi într-un timp anormal curvele fac politică şi afaceri, pilangii fac politică şi afaceri, bucătarii fac politică şi afaceri, toată lumea face politică şi afaceri. Sau, mă rog toată lumea care este, ca să citez dintr-un clasic în viaţă. Iar ceilalţi face ce vrea: grevă, miting, sau crapă, pur şi simplu, de foame, că d’aia e democraţie, să facă ce vrea. Ăia e lumea care nu este.

Într-o ţară normală, într-un timp normal, specialiştii sunt la mare căutare. Dar, într-o ţară bolnavă, specialiştii sunt primii în care se aruncă cu pietre. Pentru că e uşor să arunci cu pietre. Mult mai uşor decat să te specializezi tu însuţi într-un domeniu.

E bine, oare, ca specialiştii în diverse domenii care nu au nicio legătură cu politica să se implice în politică? N-ar fi mai bine să lase acest lucru în seama specialiştilor domeniului?

Ba da, aşa ar fi bine, ar fi ideal ... cu o singură condiţie: să existe, cu adevărat, aceşti specialişti în politică. Din păcate, la noi, aceşti specialişti nu există. A, că sunt unii care se pretind, aşa, mai „intelectuali”, gen Liicheanu, Patapievici & comp., să fim serioşi! Zerouri absolute. Oameni a căror stiinţă de carte se opreşte la a construi o frază care să sune cumva, atât. În rest nimic. Caracter, coloană vertebrală, ioc, până şi un ecler are mai multă verticalitate.

În aceste condiţii, implicare politică a adevăraţilor specialişti, oameni care se pricep la ceva, nu neapărat la politică, e nu numai benefică, ci şi necesară. E o datorie. Altfel, locul lăsat liber va fi imediat ocupat de o lichea absolută, de un idiot patentat, de o căzătură venită direct din bordel, de o canalie îmbătrânită în nelegiuiri, de un pedofil cu sutană, sau de cine ştie ce alte experimente eşuate ale spiţei umane.

În continuare mă voi referi strict la judeţul meu, Timiş, şi la reprezentanţii săi parlamentari.

Gheorghe Ciobanu, deputat PD-L. Ăla cu impozitarea nunţilor şi botezurilor. E un idiot, un cretin absolut. Nu e în stare să construiască o propoziţie cu mai mult de două cuvinte, să exprime o idee. Geme, zbiară, mugeşte, ăsta e modul lui de a se exprima. Uite, aşa se exprimă.

Alin Popoviciu, deputat PD-L. Omniprezent pe ecranele televizoarelor. E la fel de idiot ca şi Ciobanu, dar mai hoţ. Ăsta e cu reglementarea activităţii vrăjitoarelor. Bineînţeles, nici el nu e în stare să lege două cuvinte. Despre el am mai scris, doar e deputatul colegiului meu, dar, până la urmă, l-am lăsat în plata domnului, că mi-e şi greaţă să-i mai pomenesc numele.

Valeriu Tabără, tot deputat PD-L, fost comunist, fost peunerist, fost şi actual ministru în guvernele Văcăroiu şi Boc ... ce să mai spun, îl cunoaşteţi, cred, destul de bine. În toate mandatele sale de parlamentar, principala sa preocupare a constituit-o irosirea banului public prin înfiinţarea de tot felul de unităţi administrative neviabile.

Toţi aceşti oameni nu se pricep, de fapt, la nimic, au creierul odihnit şi, de aceea spun ceea ce spun, fac ceea ce fac. În opoziţie cu ei, iată alţi doi parlamentari de Timiş:

Nicolae Robu, senator PNL. E rectorul Politehnicii timişorene, una din cele mai mari şi mai bune din ţară. Omul ăsta e mai nou în politică. De fapt, a intrat în politică nu pentru că ar fi vrut sau ar fi avut nevoie, dimpotrivă, politicul a avut nevoie de el. Ei bine, l-aţi văzut sau l-aţi ascultat vreodată? Ok, ascultaţi-l şi după aceea daţi-vă cu părerea. E o deosebire mare fată de cei înainte menţionaţi.

Horia Cristian, deputat PNL. E medic şi a fost şeful Spitalului Judeţean Timiş. A creat şi coordonează primul centru de politraumatologie din ţară, specialitate în care, pe plan mondial, stăm destul de slab, din varii motive. E cam în aceeaşi situaţie ca şi Robu. Are o meserie, se pricepe la ceva, nu e „derbedeu” precum cei trei înainte-menţionaţi. A intrat în politică nu pentru că e specialist în aşa ceva, ci, pur şi simplu, pentru că a socotit că e mai bine aşa. A gândit că ar putea face ceva pentru oameni, că ar putea influenţa anumite decizii. Se pare că s-a înşelat. Vrea să renunţe, vrea să plece.

Ca om îl înţeleg. Pentru că văd ce se întamplă peste tot ... Hai să vă mai zic una. Într-o anumită instituţie, şeful nu era pedelist, şi nici nu a vrut să devină. A preferat să renunţe la tot ce ar fi însemnat asta: bani, „poziţie”, si aşa mai departe, şi a plecat. De fapt, a fost demis şi înlocuit cu o persoană mult mai convenabilă din punct de vedere politic. Până aici nimic anormal. Dar ... există un dar. Noul şef şi-a făcut „curăţenie” în birou şi a aruncat toate „gunoaiele” lăsate de predecesorul său. Despre ce este vorba? Despre o grămadă de cărţi de specialitate: management organizaţional, leadership, managementul calităţii, motivarea personalului etc. Le-a luat şi le-a aruncat, pur şi simplu. A „aerisit” biroul. Fiindcă omul a venit la muncă, nu la „lecturi”. Şi, bineînţeles, a „inaugurat” un nou „stil managerial”, bazat pe proceduri administrativ-birocratice foarte „retro”. Pentru că, pe alea le ştia foarte bine şi, evident, nu avea nevoie de toate lecturile alea tâmpite.

Ca om, spuneam, îl înţeleg pe Horia Cristian. Dar, nu pot să îl aprob. Ce se întâmplă dacă pleacă toţi, sau, mă rog, toţi „nealiniaţii”? Lăsăm ţara pe mâna ăstora?