duminică, 10 octombrie 2010

Va fi război „cald”?

De la sfârșitul ultimei confruntări militare globale au trecut aproape trei sferturi de veac, perioadă în care au avut loc schimbări economice politice, sociale majore. Încet-încet, amintirea hecatombelor celui de-al doilea război mondial, a lagărelor morţii, a tragediilor şi dezastrelor ocazionate de acesta, s-au sters din memoria colectivă, retrăgându-se discret în arhive şi manuale de istorie care nu mai interesează pe nimeni. Liderii politici de astăzi, în imensa lor majoritate, nu au niciun fel de amintiri legate de al doilea război mondial şi prea puţine despre următoarele două decenii.

Istoria se repetă – se ştie – mai cu seamă atunci când nu a fost bine învăţată. Marea criză a anilor ’30 s-a „rezolvat” prin al doilea război mondial. Zeci de milioane de morţi, economii ruinate, sărăcie, foamete şi noi regimuri dictatoriale, asta a fost „zestrea” celui de-al doilea război mondial. O „zestre” de care ne-am fi lipsit oricând.

Astăzi nu mai există nicio îndoială: criza din anii ’30 a fost una de supraproducţie. Asta înseamnă că, în timp ce mii de tone de alimente erau distruse, străzile erau pline de cerşetori care voiau o bucată de pâine. În timp ce mii de oameni îşi pierdeau locuinţele şi erau azvârliţi în stradă, imobile întregi erau părăsite şi se degradau, deoarece nu-şi găseau cumpărător sau chiriaş. Era o situaţie avident absurdă, dar guvernele nu găseau niciun fel de soluţii pentru a o curma.

După război, cele mai strălucite minţi ale ştiinţelor economice au căutat răspunsuri acestei întrebări chinuitoare: ce ar trebui să facă oamenii, guvernele, lumea în general, pentru ca o nouă criză de tipul celei încheiate să nu se mai poată produce. Keynes, Hayek, Galbraith, Friedman, Krugman, Stiglitz, toţi au încercat, într-un fel sau altul, să răspundă acestei întrebări fundamentale: ce-i de făcut? Care este soluţia?

Rezultatele? Sunt cele care se văd. Nimeni şi nimic nu par a fi în stare de a împiedica lumea de a-şi face singură rău. Şi atunci, e normal să ne întrebăm, oamenii aceştia au avut dreptate sau au bătut câmpii? Sau, poate, guvernele nu vor sau nu pot să urmeze sfaturile şi recomandările propuse? Ce se întâmplă, de fapt?

Se întamplă că nici guvernele, nici oamenii nu urmează recomandările respective. Şi asta pentru că, în mod curent, nu există soluţii piho-economice. Toate „soluţiile” preconizate se centrează, până la urmă, pe „binele general”, o noţiune atat de confuză încât nimeni nu se poate raporta la ea.

Ideea echilibrului dinamic cerere-ofertă este una deosebit de utilă şi valoroasă, dar cine rezistă tentaţiei de a interveni direct, în favoarea sa, în stabilirea acestui „echilibru”, mai ales dacă şi alţii o fac? Probabil nimeni, şi mai ales în perioade de criză.

Intervenţia asupra echilibrului cerere-ofertă la nivel global este ceea ce e economia neagră la nivel naţional. Într-o economie „înegrită” fiecare fură pe fiecare si toţi îi fură pe toţi. Până la urmă, şi o astfel de societate are „învingători” şi „învinşi”, dar nivelul este foarte scăzut. Ne aducem, poate aminte, de comunismul de care ne-am despărţit (?!) acum douăzeci de ani: „învingătorii” erau cei care fumau Kent, beau whisky şi mâncau carne pe săturate. Cam puţin, nu?

Sub impactul noilor tehnologii, „cantitatea de muncă vie” încorporată într-un produs a scăzut dramatic şi, prin urmare, a încetat de mult să mai fie criteriul principal de stabilire a preţului. Dar ce, sau cine anume stabileşte, de fapt, preţul?

Pentru a răspunde acestei întrebări, e suficient un simplu exerciţiu de imaginaţie. Sau de memorie. Să ne gândim, aşadar, ce ar însemna creşterea cu 25%, de „azi pe mâine” a preţului benzinei?

Cu toţii ştim că majorarea preţului benzinei atrage majorări în lanţ ale tuturor celorlalte preţuri ale produselor şi serviciilor de consum. Prin anumite efecte perverse, unele dintre aceste preţuri s-ar putea majora chiar cu peste 25%. În concluzie, majorarea preţului benzinei ar atrage scumpirea corespunzătoare a vieţii.

Anul 2010 a fost marcat de reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, dar, în anul 2009 s-au redus, zice-se, salariile celor din sectorul privat, a „producătorilor”. Şi? Care a fost efectul? Aţi văzut vreo ieftinire, vreo reducere de preţ anul trecut? Nu era normal să fie? Adică, dacă, până acum, cheltuielile cu salariile şi alte drepturi băneşti ale firmei X au fost de 100 de unităţi băneşti lunar, iar de acum, de numai 75, nu e normal ca „economia” să se reflecte în reducerea preţului produselor fabricate? Şi, a fost aşa? Din câte ştiu, pe parcursul anului 2009 nu s-au remarcat reduceri serioase decât în sectorul imobiliar, pe construcţii realizate înainte de 2009.

Cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor ocazionate de producerea unui obiect/realizarea unui serviciu o au cele legate de energie (şi promovarea/tranzacţionarea presupune consum de resurse de energie). În aceste condiţii, dacă ai posibilitatea de a interveni direct asupra preţului energiei o faci sau nu? Chiar dacă asta strică „echilibrul” cerere-ofertă ....

În nicio ţară din lume comerţul cu energie nu este complet liberalizat. În nicio ţară din lume, dacă instalez o hidrocentrală pe pârâul din fundul curţii, statul nu-mi va da voie să comercializez liber energia electrică produsă, cui vreau şi la ce preţ îmi convine. În nicio ţară din lume, dacă, atunci când sap o groapă pentru closet, îmi ţâşneşte petrolul în faţă, statul nu îmi va da voie să exploatez şi să comercializez această bogăţie după cum vrea muşchii mei. Nu, peste tot statul impune anumite reguli, restricţii etc., pentru a controla producţia şi comerţul cu energie. Şi, peste tot în lume, producţia, comercializarea şi distribuţia energiei este controlată de stat. Sau, după caz, de „băieţi deştepţi”. Sau, „moguli”, sau „oligarhi”, sau cum vreţi să le spuneţi.

Pe plan internaţional, cel mai mare „deştept” este guvernul Statelor Unite. În prezent, Statele Unite stabilesc preţul energiei, în proporţie de cel puţin 50%. Având în vedere acest aspect, americanii s-au cam dezobişnuit să producă. Au lăsat această sarcină în seama altora, de exemplu, a Chinei.

Cu deosebire în ultimii ani, economia acestei ţări cvasi-socialiste, cu economie planificată, s-a dezvoltat într-un ritm ameţitor, cu două cifre procentuale. Asta în timp ce majoritatea ţărilor lumii, în special cele dezvoltate, au înregistrat, în cel mai bun caz, stagnări.

Dar, această dezvoltare accelerată are un preţ pe măsură. În primul rând, e vorba, de nivelul de trai. Cam de multişor, milioanele de chinezi s-au învăţat să producă şi pentru cei care au considerat acest lucru sub demnitatea lor. Cum ar fi americanii. Şi, au produs atât de mult, încât au dezechilibrat complet economiile ţărilor neproductive. Relativ recent, americanii au cerut Chinei să ia măsuri pentru aprecierea valutei proprii şi au stabilit reguli protecţioniste, de natură să stăvilească accesul produselor chinezeşti pe piaţa americană.

În ciuda ultimelor sale succese economice, China continuă să fie doar o economie emergentă, extrem de sensibilă la diferitele turbulenţe din economia mondială. Ca să fiu mai concret: o dublare a preţului ţiţeiului ar putea prăbuşi economia chineză şi provoca o criză, in primul rând, umanitară, de proporţii nebănuite. Pe de altă parte, o Chină cu acces nelimitat la surse de energie foarte ieftine ar reprezenta un coşmar pentru întreaga economie mondială şi, în ultimă instanţă, pentru China însăşi. O piaţă globală a ţiţeiului, complet liberalizată ar echivala cu falimentul Statelor Unite. Dar, nici actuala conjunctură nu favorizează prea mult gigantul lumii noi.

Americanii nu au nicio problemă în legătură cu sursele de energie ieftină, nici acum şi nici în viitoarele decenii. Pentru a avea această energie, e suficient să-şi exploateze sursele proprii (incluzându-le aici şi pe cele din Canada), controlul altor surse nefiind, din acest punct de vedere, necesar. Cu toate acestea, controlul surselor de energie este vital pentru Statele Unite, pentru ca doar astfel pot împiedica ţări precum China să acceseze surse ieftine.

Din punctul meu de vedere, „conflictul energiei” este o realitate a ultimelor decenii. Forma sa de manifestare este, în funcţie de împrejurări, mai „rece” sau mai „caldă”. Războaiele „calde” din Orientul Mijlociu sunt parte integrantă a acestui război.

În ultimul timp, s-a evocat de multe ori posibilitatea izbucnirii unui conflict „cald” între Israel şi Iran. Fără a fi solicitată în mod expres, ţara noastră s-a poziţionat, în mod cât se poate de ferm, de partea Israelului – acu’ ramâne de văzut ce ne va aduce viitorul, România fiind bine-cunoscută ca ţară cu oarecare experienţă în „întoarcerea armelor”.

OK. O întrebare de „cultură generală”, cu răspuns (aproape) obligatoriu: care este, în clipa de faţă, cel mai mare furnizor de ţiţei al Chinei? Dacă aţi răspuns „Iran” nu aţi greşit deloc.

În acest moment, cred că înţelegeţi mai bine cum a fost posibilă realegerea „nebunului” Ahmadinejad, în ciuda tuturor presiunilor internaţionale şi a „revoluţiei verzi”, desfăşurată pe toate fronturile, inclusiv electronic. Apropo, fiindcă ştiu că există multe prejudecăţi relativ la această ţară, să vă spun câteva lucruri pe care, cu siguranţă, nu le ştiţi: Iranul este ţara cu cei mai mulţi bloggeri la mia de locuitori, elevii ei ocupă, an de an, locuri fruntaşe la olimpiadele şcolare pe discipline etc. Şi, nu numai asta, iată: economia Iranului creşte cu 22%, în ciuda sancţiunilor.

Atacarea Iranului nu este, însă, un lucru deloc simplu şi uşor. Un succes facil al oricărei armate împotriva Iranului este exlus. Iar obiectivul real, care nu poate fi altul dacăt cel al unui control mai strict al preţului ţiţeiului, ar putea să nu fie atins. Sau, ar putea readuce Rusia în postura de superputere mondială.

În ultimul timp am asistat la mişcări politico-diplomatice deosebit de interesante. Pe de o parte China s-a arătat interesată să ajute Europa în lupta cu criza. Economia europeană pare mai solidă decat cea a gigantului asiatic, dar la fel de dependentă de sursele de energie. O alianţă economică strategică între China şi Europa este extrem de neplăcută pentru Statele Unite, care vor face tot ce îi va sta în putere pentru a o împiedica. Dar, ce i-ar sta în putere? Mai nimic, cu excepţia controlului strict al surselor de energie. Bine, „drăgălăşenii” gen avertizările asupra a nu-ştiu-ce inevitabile atentate teroriste asupra unor obiective europene sunt atât de ... nici nu am cuvinte să caracterizez aşa ceva.

Aşadar, SUA şi China sunt gata-gata să se încaiere. Dar, din păcate, sau din fericire, niciuna dintre cele două superputeri nu e în stare să o biruie pe cealaltă fără ajutorul unui al treilea, e vorba de Rusia. Ce face Rusia în acest context?

Se eschivează. Şi anunţă că nu va avea loc niciun război „cald” între China şi America. Dar „rece”? „Rece”, cât cuprinde. Şi, eventual, „călduţ” (adică vor juca doar „piticii” - ţările gen România).

Iată, de exemplu, într-un articol recent din Pravda, se precizează că: „Economia Chinei este într-o creştere periculoasă pentru Rusia”. Acesta e titlul articolului, dar, din lectura articolului nu rezultă deloc aşa ceva, dimpotrivă. Iată: „colapsul pieţei chinezeşti ar determina o prăbuşire a preţurilor materiilor prime, care ar afecta extrem de negativ cotaţiile monedelor ţărilor orientate spre astfel de exporturi, cum ar fi Australia, Canada şi, desigur, Rusia”. Păi, de-aici nu prea reiese în ce fel este periculoasă dezvoltarea economiei chinezeşti pentru Rusia, dimpotrivă.

Dar, asta nu e surprinzător pentru Pravda, ale cărei articole sunt contradictorii si pot fi citite în chei multiple, încă din perioada în care a apărut prima oară acest ziar. Interesant mi se pare un comentariu, pe care nici nu-l mai traduc:
The title is misleading as it is completely different from the contents of the text. In the article it says that Chinas's growth is a plus for Russia, as indeed it is, since Russian firms are eager to trade with China. China's economic growth is much mor dangerous for US KIKESTAN, since its economy is dying. Furthermore China owns 80 % of the US Treasury. US KIKESTAN cannot compete with CHINA. It is the looser in this respect. If there is an "economic war", it will be between CHINA and US KIKESTAN, not between CHINA and RUSSIA.
În Russia Today, Andrei Deviatov, analizează relaţia dintre China şi SUA şi concluzionează că nu va exista niciun război cald între cele două ţări. Autorul este un vechi spion rus în China. Expulzat din această ţară în 1999, după 17 ani de activitate ca „expert militar”, Deviatov este astăzi un expert respectat în probleme legate de relaţii ruso-chinezeşti. Pentru cine doreşte, articolul poate fi citit aici. Dar, nu analizele în sine sunt interesante, ci formulările concluzive, în „dulcele stil muscălesc”. Iată: „pentru exterior, China şi Rusia prezintă tabloul idilic al unei prietenii profunde şi veşnice; în realitate, tensiunile dintre cele două ţări se acutizează pe zi ce trece”.

Unele aprecieri mi se par de-a dreptul umoristice, cum ar fi:
După ce cele două ţări şi-au normalizat relaţiile, la sfârşitul anilor ’70, relaţia lor a fost una de „colaborare constructivă”. Esenţa acestei relaţii a constat într-un aranjament paşnic, în cadrul căruia China acţionează ca producător, este fabrica de bunuri industriale a secolului XXI, iar SUA este pricipalul consumator al mărfurilor produse în China.
Pe care – aş adăuga eu - le cumpără la preţ redus – asta înseamnă deprecierea voită a yuanului: mărfuri chinezeşti la preţ redus – şi le plăteşte cu banii împrumutaţi tot de la chinezi! Constructivă colaborare, într-adevăr. Şi încă:
Dacă China este fabrica secolului XXI, Statele Unite ale Americii este laboratoulr de tehnologie a secolului XXI. În plus faţă d edictatura cumpărătorului şi plătitorului, Statele Unite urmăresc o politică de dictatură tehnologică. Dar China foloseste diaspora sa (Chinatowns) pentru a obţine secretetehnologice americane, uneori în mod legal şi, uneori, prin intermediul metodelor sub acoperire. O altă metodă pe care o foloseşte China foloseşte pentru a submina monopolul tehnologic American este aceea a producţiei de produse industriale contrafăcute.

Statele Unite, în aalitate de principal consumator al mărfurilor chinezeşti, ştie foarte bine că nu poate lăsa fabrica fără materii prime şi combustibil. America vrea doar să controleze fabrica (de exemplu, preţurile sale), prin materii prime şi combustibil. De aceea, obiectivul Statelor Unite este acela de a prelua controlul robinetulu de materii prime destinate Chinei, ceea ce ar putea conduce la pierderea suveranităţii Rusiei.
E o glumiţă în aceste aprecieri, anume aceea cu privire la monopolul tehnologic al Statelor Unite. În prezent putem vorbi de un oarecare avans tehnologic, darn u existe nicio raţiune care să ne facă să credem că această situaţie ar putea continua multe. America are un număr impresionant de cercetători si universitari, dar foarte mulţi sunt de origine străină, are, de asemenea, universităţi foarte bune, dar nu are un învăţământ mediu performant; la ora actuală, numărul elevilor chinezi buni şi foarte buni depăşeşte numărul tuturor elevilor americani. Cu cine îşi va asigura America acest avans tehnologic?

Cum se vede viitorul din Israel şi Iran? De ce Rusia continuă să menţină sancţiunile economice împotriva Iranului? Altădată.

Părerea mea este că nu va fi război cald. Nu prea curând. China nu are niciun interes să îl declanşeze, si nici nu e pregătită. Statelor Unite le este frică, iar Obama caută, mai degrabă, o soluţie „socialistă” de ieşire din criză (ăştia erau „paşnici”, dacă vă mai amintiţi). N-ar fi mare lucru să o găsească! E, însă, un echilibru deosebit de precar, care s-ar putea rupe la primul pas greşit.

În ceea ce ne priveşte pe noi: americanii cam duc lipsă de aliaţi, dar decât nişte aliaţi aşa ca noi, poate mai bine lipsă. Sincer, nu prea văd cu ce le-am putea fi de folos … le mai cumpărăm obligaţiunile, dar mare lucru nu înseamnă, e o picătură într-un ocean. În schimb noi, da, avem de pierdut serios de pe urma acestei politici.

Cu cât aţi făcut plinul la benzină ultima oară?

Un comentariu:

  1. Normal ca avem de pierdut, dar ce conteaza pt USA lor le trebuie teren de inaintare pe front, niciodata nu strica sa ai un teritoriu apropiat de inamic, exact cum a facut rusia cu cuba.

    RăspundețiȘtergere