Pentru realizarea autonomiei maghiarilor şi secuilor din România,Tőkés ameninţă cu ieşiri în stradă şi cu te-miri-ce.Dar, despre ce autonomie este vorba? De douăzeci de ani, aşa-zisul Ţinut Secuiesc e cvasi-autonom. Nu românii, ci ungurii fac legea acolo. Mai multă autonomie nici nu ar putea visa, nici dacă ar fi declarată oficial. Chiar dacă nu se recunoaşte asta, Ţinutul Secuiesc e stat în stat. Şi, nici măcar un stat democrat, tolerant, multietnic. E un stat dictatorial, care practică purificarea etnică şi apartheidul. Nu în forma „dură”, ci într-o formă „moale”, insidioasă, dar la fel de eficientă: românii, limba şi cultura lor părăsesc, încet-încet, zona respectivă.
László Tőkés e un mincinos notoriu. Nesfârşită e neruşinarea cu care minte atunci când vorbeşte despre aşa-zisele persecuţii la care sunt supuşi necontenit maghiarii, la aşa-zisa asimilare practicată de români etc. Adevărul e exact pe dos, în România, maghiarii de bucură de drepturi superioare românilor, cum ar fi, de exemplu, existenţa locurilor rezervate în facultăţi pentru etnicii maghiari. În plus, maghiarii se bucură de o reprezentare parlamentară şi guvernamentală net superioară ponderii lor numerice. Iar cea mai bună dovadă a acestor stări de lucruri este chiar Tőkés: există, oare, vreun cetăţean român care să fi proferat atâtea minciuni la adresa statului român şi a românilor, care să fi instigat la nesupunere şi desconsiderarea instituţiilor statului, care să servească, într-un mod atât de evident, interese antiromâneşti şi care, nu numai că nu a avut si nu are de suferit consecinţe, dar ajunge, iată, să reprezinte România în Parlamentul European, fiind chiar şi vicepreşedinte al acestuia?
Românii sunt paşnici, spuneam, dar nici nu pot tolera la infinit obrăzniciile unuia ca Tőkés. Sunt destui care îşi aduc aminte momentul martie 1990 şi faptul că ungurii nu au fost pedepsiţi atunci. Ei sunt barbarii care au lovit cu sălbăticie un om deja căzut la pâmânt şi ei au fost cei prezentaţi ca victime. Nimeni nu a plătit, încă, pentru acele fapte.
De cealaltă parte, maghiarii de rând nu par deloc interesaţi de visele naţionaliste ale lui Tőkés. De o parte, sunt cei care ştiu, de exemplu, ceea ce s-a întâmplat, acum 91 de ani. Atunci, România, care, în urma Păcii de la Buftea, părea complet distrusă şi neputincioasă, a reacţionat neaşteptat de energic la agresiunea banditului Cohen (Kuhn), astfel încât, la 4 august 1919, Republica Sovietică Maghiară a fost trimisă direct în cartea de istorie, iar budapestanii au văzut ceea ce nici în cele mai negre coşmaruri nu ar fi crezut că este posibil: cei pe care, veacuri de-a rândul, i-au „alintat” cu apelativul büdös oláh au schimbat, cum ar fi spus Alecsandri, „porecla în renume”, ridicând opinca românească deasupra parlamentului maghiar. Urmaşii celor care au trăit această umilinţă ştiu că nu e bine să exagereze cu obrăzniciile.
Mai sunt şi cei care ştiu că o autonomie declarată le-ar aduce numai necazuri, din toate punctele de vedere. De fapt, care ar mai fi, atunci, raţiunea de a exista a UDMR şi pentru ce ar mai fi necesar ca maghiarii să o voteze?
În ceea ce îi interesează pe maghiarii din Ungaria soarta conaţionalilor lor, iată: la referendumul din decembrie 2004, cu privire la acordarea dublei cetăţenii etnicilor maghiari din afara graniţelor Ungariei, s-au prezentat cca. 38% dintre alegători, numai 51% votând în favoarea acestei duble cetăţenii. Între timp, legea a fost adoptată, iar consecinţele sunt greu de evaluat. Să ne gândim, de exemplu, la impactul fantastic pe care l-au avut voturile diasporei în alegerea preşedintelui Băsescu, dar şi la faptul că aceşti votanţi nu şi-au asumat, practic, niciuna dintre măsurile care au urmat: de exemplu, diminuarea salariilor bugetarilor cu 25% nu afectează românii din diasporă etc. Ce va fi, oare, când cele 4,5 de milioane de maghiari din România, Slovacia, Serbia, Ucraina etc., vor decide care partid va conduce Ungaria?
Nimeni nu este, practic, interesat, de noi conflicte româno-maghiare, mai cu seamă în actualele condiţii economice, care nu sunt deloc simple, nici în România, nici în Ungaria. Şi atunci?
Atunci, iată: „nebunul” Tőkés aruncă piatra, iar acest lucru stârneşte vii emoţii atât printre români, cat şi printre maghiari, fiindcă nici unii, nici alţii nu vor să se bată. Dar, românii par mai nervoşi. Au şi de ce. Trebuie să existe o limită a acestor nemernicii!
Cu toţii ştiu, chiar şi Tőkés, că, de fapt, „regele e gol”. Cu excepţia câtorva nebuni, ungurii nu vor porni nicio luptă pentru autonomie. Situaţia actuală e prea bună, prea convenabilă pentru ei ca să rişte să o deterioreze cu revendicări absurde. Dar, emoţia şi iritarea există. Şi teama de conflicte.
Şi iată că, în acest peisaj înfricoşător îşi fac apariţia arhanghelii păcii şi ai înţelegerii! Traian Băsescu şi Viktor Orbán! Care garantează că ungurii şi românii nu se vor încăiera! Înțelepții care scot piatra aruncată deTőkés!
Uf, ce uşurare! Prin ce-am trecut şi de ce am scăpat! Bine că s-au înţeles ăştia doi!
Păi, cum să nu se-nţeleagă? N-aţi băgat de seamă că nemernicii se înţeleg mult mai uşor decât oamenii cu principii? Mai cu seamă că, din povestea asta, şi unul şi altul ies întăriţi mediatic şi electoral. Şi nici Tőkés nu pierde.
Şi totuşi, pierde cineva? Da, toţi cei care sunt mai preocupaţi de rezultatul meciului România-Ungaria decât de rata dobânzii. Mai ales când meciul e trucat.
P.S. Ieri am fost în Ungaria. Şi ... nu ştiu ce se va întâmpla în urma măsurilor cabinetului Orbán. Poate că vor ieşi din criză curând, sau poate se vor afunda mai rău, nu ştiu. Şi nici nu mă prea interesează. În ceea ce ne priveşte ... sunt sceptic. Cocălarul român (nu-i pleonasm?) e omniprezent, şi nu pare a fi auzit de criză. Aruncă cu zecile de mii de forinţi pentru a cumpăra aceleaşi produse de doi bani, pe care le-ar putea cumpăra şi în România, la jumătate de preţ şi sub un alt nume, iar asta mă îndreptăţeşte să cred că mai avem câţiva ani buni de criză în faţă. În rest ... vreme schimbătoare, ploi în averse. Dar, a plouat şi-n România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu