Nuţi şi remanierea

Motto:
Spune-mi, bade, un-te duci?
Păi, mă duc, mândro, la puci.
(Folclor din perioada puciului Vodka, din august 1991, care a condus la destrămarea URSS)

Doamna Udrea anunţă remanierea cabinetului Boc. În ce calitate? Doamna Udrea nu este şeful guvernului şi nici al vreunui partid de guvernământ, nu e nici şeful statului şi nici măcar reprezentantul FMI. Poziţia formală pe care se află doamna Udrea nu îi permite să facă niciun fel de remanieri, cu excepţia propriei remanieri.

Nu cred, însă, că doamna Udrea ia în calcul posibilitatea demisiei, nici acum, nici după 1 septembrie. De fapt, anunţul său nu e altceva decât o expresie a luptei din sânul puterii.

Din punct de vedere economic, România e în moarte clinică. Până acum a fost ţinută în viaţă de aparate. De împrumuturile pe care le-a contractat. Când a justificat reducerea pensiilor şi salariilor, Băsescu a afirmat că am mai putea-o duce aşa vreo doi ani. S-a referit la faptul că am putea trăi, în continuare, din împrumuturi, încă vreo doi ani, până să ajungem la o datorie externă, raportată la PIB, comparabilă cu a Greciei. Da, am putea trăi, cu o singură condiţie: să găsim pe cineva care să ne împrumute. Numai că FMI nu prea mai vrea să ne mai dea bani. Zice că să mai stăm, să mai vedem, să mai reducem deficitul, să mai una, să mai alta ... ideea e că nu primim bani. Bun, şi-atunci ce să facă acum guvernul Boc?

Să caute alţi creditori. Care? China văd că e exclusă din start, nu prea înţeleg de ce, dar ... mă rog. Atunci? Băncile private. Da, cât se poate. Şi nu prea se poate. Iar dobânzile sunt mari. Mult prea mari. Dar cetăţenii? Greu, greu de tot. Românii nu au cultura necesară pentru a credita statul, aşa cum fac, de pildă, japonezii, dar nu numai asta. Românii nu au nici bani, iar asta e esenţial. Nu au bani nici să returneze creditul acela cu buletinul pentru plasma luată acum doi ani, ce să mai împrumute statul?

Ei, şi-atunci, ce-i de făcut? O soluţie ar fi ca oamenii să fie obligaţi să împrumute statul. Cum? Simplu. Trebuie omul să primească o leafă sau o pensie, sau chiar un ajutor de şomaj, indemnizaţie, subvenţie sau orice altceva de la stat, în sumă de 100 de lei? Ok, atunci primeşte 50 de lei cash şi încă o hârtie, care se poate numi oricum: certificat, obligaţiune etc., nu contează. Şi ce să facă omul cu hârtia aia? Să şi-o bage-n fund, evident, numai ce statul nu va zice aşa. Va zice: pe ăştia 50 de lei vei primi un porcoi de bani, o mie de lei, un milion, oricât.Când? Păi, la Sfântu’ Aşteaptă. A, nu, nu chiar atunci, să zicem prin 2100, nu 2050 ... nu 2012, da, din 2012. Da, şi dacă eşti profesor, mai primeşti 50% în plus, retroactiv.

O a doua posibilitate este ca statul să nu-şi mai achite, pur şi simplu, obligaţiile de plată, în cuantumul şi la termenul stabilit. Când e ziua de leafă? În 7 ale lunii? Ei, o să primeşti banii în 17, sau în 27, şi numai 50%, restul cu leafa de luna următoare. Asta e, nu sunt bani în trezorerie. Sau ştiu eu ce nu mai e.

O a treia posibilitate este tiparniţa de bani. E cea mai simplă, cea mai rapidă, cea mai eficientă metodă de colectare a banilor. Nimeni nu scapă, nici măcar contrabandiştii. Inflaţia muşcă din banii tuturor, în aceeaşi cotă unică atât de iubită de guvernanţi.

Despre concedieri, zile libere neplătite, aşa cum au fost la sfârşitul anului trecut, nu mai are rost să vorbesc. Chestia e că, în multe cazuri, oamenii surprinşi nepregătiţi – bine, la noi nepregătirea e genetică, inundaţiile vin, complet surprinzător, exact în locul şi în perioada în care au venit şi acum doi sau trei ani şi, evident, ne găsesc nepregătiţi, la fel şi prima ninsoare mai serioasă vine, de sute de ani, cu încăpăţânare, nu în iulie sau august, când suntem perfect pregătiţi, ci în decembrie, când nimeni nu se aşteaptă şi, în plus, e şi frig – oamenii, spuneam, sugerează chiar ei astfel de „soluţii” pe principiul: mai bine bani mai puţini decât deloc.

Ce soluţie va alege guvernul? Eu cred că va alege un mix din cele trei variante, câte puţin din toate.

De fapt, nici nu ştiu dacă mai putem vorbi de vreun guvern. Micuţul Boc e atât de şters, de inexpresiv, de ridicol! Dacă până şi taică-su îi dă cu ouă în cap! La câte declaraţii imbecile a dat Vlădescu, trebuia zburat de mult. Mai ales că e şi „independent”. Sau Şeitan. Sau Funeriu. Sau Berceanu. Sau Videanu. De fapt, niciun exemplar din găşcuţa aia portocalie nu merita nicio secundă să fie ministru în România. Dar asta-i altă poveste. Oricum, Boc nu are nicio autoritate şi nicio putere de decizie în legătură cu acest aşa-zis guvern.

Dar cine decide? Băsescu? Formal, nu, şi ne reamintim cat s-a chinuit să-l mătrăşească pe Tăriceanu, fără să reuşească. Atunci cine? Elena Udrea? Cu atât mai puţin. Şi atunci?

Se spune că, în 1453, chiar în clipa în care turcii intrau în străvechea cetate a Bizanţului, înalţii prelaţi dezbăteau o problemă teologică de o importanţă deosebită, şi anume: câţi draci au loc pe gămălia unui ac?

Cam asta face, acum, şi Guvernul României. Care Guvern? Pare, mai degrabă, o şatră fără stăpân. Niciunul dintre membrii săi nu pare să ştie că dansează pe un covor de mine. Niciunul dintre ei nu pare să se sinchisească de faptul că, în cazul unei explozii sociale, va avea o problemă nu doar în legătură cu păstrarea averilor şi privilegiilor, ci chiar a integrităţii corporale. Nici opoziţia nu pare să conştietizeze faptul că, în cazul în care o masă de oameni flămânzi va dărâma guvernul Boc, o va face nu pentru a-l pune în loc pe Ponta sau pe Antonescu. Mai ales în cazul celor de la PSD, cele 40% cu care se laudă s-ar putea să însemne, de fapt, de zece ori mai puţin!

Viitorul prim ministru al României ar trebui să fie omul care ştie de pe acum cum vor fi plătite salariile şi pensiile în noiembrie şi decembrie. Dar, tare mi-e teamă că acel om nu există.