De ce nu gândesc oamenii?

Pentru că nu pot. Pur şi simplu, nu pot. Sunt proşti.

Şi nici nu ştiu. La o adică, de unde să ştie? Din familie? Poate, dacă a existat un exemplu, da. De la prieteni, de la televiziune, de pe internet? Să fim serioşi ... Ce mai rămâne? Şcoala? Păi, la şcoală înveţi română, matematică, istorie, chimie şi câte şi mai câte, dar nu înveţi să gândeşti.

Cum? Nu înveţi să gândeşti? Nici măcar la matematică?

Nu, nici măcar la matematică. Fiindcă matematica şcolară este o construcţie artificială, care nu are nicio legătură cu viaţa. Şi fiindcă majoritatea profesorilor de matematică nu vor, nu ştiu sau nu pot să-şi înveţe elevii să gândească. Cei mai mulţi habar nu au ei, ce să mai înveţe pe alţii. Apoi, elevii, marea majoritate, sunt extrem de refractari la ideea de a gândi. Nimic nu îi deranjează mai mult decât se fie solicitaţi să răspundă la ceea ce „nu scrie în carte”. Dacă îndrăzneşti, ca profesor, să ceri aşa ceva unui elev, te poţi aştepta la tot ce e mai rău.

Şi-atunci, de unde să ştie oamenii să gândească?

Şi mai e ceva: nu vor. Ei, asta-i. De ce nu vor?

Uite-aşa. Fiindcă nu vor. De câte ori nu am spus, fiecare dintre noi: „gata, nu mai vreau să aud nimic, nu mai vreau să ştiu nimic”? Spunem asta ori de câte ori suntem dezamăgiţi, ori de câte ori realitatea nu se potriveşte cu ceea ce credeam noi. Fiecare dintre noi are momente în care nu vrea să ştie adevărul, în care preferă să se lase amăgit, prostit, să se autoiluzioneze.

Dacă n-am fi aşa, si vrăjitoarele, şi politicienii ar trebui să se reprofileze.

Cu facultatea de a gândi nu ne naştem, o dobândim pe parcursul vieţii, dacă o dobândim. Dacă nu, nu.

Jean Piaget, celebrul psiholog care a studiat creşterea şi dezvoltarea copiilor a identificat o serie de comportamente infantile care faultează atât de grav ceea ce numim „logică”, încât le-am putea considera drept incredibile. Şi sunt incredibile, dar, în acelaşi timp, sunt cât se poate de reale! Iată câteva exemple:

Un copil de câteva luni se joacă frecvent cu o anumită jucărie. Jucăria are un loc al ei, si ori de câte ori părinţii o află abandonată în altă parte, o pun la loc. Copilul învaţă în scurt timp „lecţia”: ori de câte ori doreşte să se joace cu acea jucărie, o caută la locul ştiut. Într-o zi, copilul este atenţionat asupra faptului că locul jucăriei va fi schimbat. Jucăria este mutată în alt loc, într-un mod cât se poate de vizibil, mai mult, copilul este atenţionat asupra acestei fapt Apoi, i se cere jucăria, iar copilul o caută în vechiul loc!

Acest comportament se schimbă „de la sine”, fără nicio influenţă „educaţională”, în jurul vârstei de un an. După această vârstă, copilul va căuta corect jucăria, în locul în care a fost mutată.

Unui copil i se arată două fiole, sau eprubete identice, conţinând apă. E întrebat care dintre ele conţine mai multă apă şi, bineînţeles, copilul răspunde corect. Apoi, în faţa copilului, conţinutul uneia dintre fiole este turnat într-un alt recipient, mai îngust, astfel încât apa se ridică mai sus. Întrebat din nou care dintre cele două recipiente conţine mai multă apă, copilul mai mic de cinci ani va indica, de regulă, în mod greşit, pe cel în care apa se ridică acum, mai sus. Copiii mai mari vor da, de regulă, răspunsuri corecte, le vor putea justifica şi, mai mult, nu vor crede/nu îşi vor aminti că au dat, cândva, un alt răspuns.

La zece ani, copiii nu sunt capabili să înţeleagă conceptul de pârghie, şi cum funcţionează ele. Copiii ştiu, şi înţeleg fără nicio dificultate, ce se întamplă dacă pe talgerele unei balanţe cu braţe egale se aşază diferite greutăţi. Însă, dacă braţele nu mai sunt egale, copiii nu mai sunt capabili să dea răspunsuri corecte. Ei continuă să susţină că talgerul pe care sunt aşezate mai multe greutăţi ar trebui să fie cel care atârnă, chiar în condiţia în care braţul său este, în mod evident, mult mai scurt.

Tot la zece-unsprezece ani, copiii nu sunt capabili să înţeleagă tranzitivitatea unei relaţii, de exemplu a inegalităţii. În alte cuvinte, sunt incapabili să rezolve o problemă de genul: „Bogdan este mai mic decât Andrei, iar Cătălin este mai mare decât Andrei. Care dintre ei este cel mai mare (sau cel mai mic)?”. Cu toate acestea, în ţara noastră, conform programelor în uz, proprietăţile inegalităţilor se predau în primul semestru din clasa a V-a.

Howard Gardner relatează un alt exemplu şocant: un cercetător adresează o întrebare banală: „De ce vara e mai cald, iar iarna mai frig?” absolvenţilor universităţii Harvard, una din cele mai prestigioase din lume. Răspunsul e aiuritor: cei mai multi susţin că „vara pământul e mai aproape de soare”.

La suprafaţă, toţi arată ca nişte studenţi excelenţi. Primesc note mari şi trec cu succes testele standardizate. Totuşi, atunci când sunt examinaţi în afara contextului şcolar, raţionamentele lor ne apar frecvent ca nesigure. Dar ignoranţa acestora nu se limitează la fenomenele astronomice. Deţinem destule dovezi în toate celelalte domenii. Studenţii la fizică sunt incapabili să prezică traiectoria unei alice care a căzut dintr-un tub curbat. Studenţii la biologie continuă să prezinte explicaţii gen Lamarck – citând moştenirea însuşirilor dobândite – pentru modul în care evoluează însuşirile de-a lungul generaţiilor. Studenţii la istorie insistă să atribuie o importanţă excesivă unui singur personaj istoric, pozitiv sau negativ, ignorând rolul grupurilor influente, al populaţiei sau al tendinţelor sociale sau economice de amploare. Studenţii în domeniul artelor aderă la o estetică îngustă: poezia trebuie să rimeze, pictura trebuie să arate fotografic-realist, şi – în ceea ce priveşte muzica – cu cat poţi cânta mai rapid, cu atât mai bine. În marea lor majoritate, studenţii care au beneficiat de o educaţie secundară tind să reacţioneze în mare măsură ca acei indivizi care n-au studiat ştiinţele naturii, istoria sau artele. Atenţie la forţa „minţii neşcolite” (Howard Gardner – Tratat de răzgândire, Ed. Allfa, 2006).

Dar ... e bine aşa.

Ce s-ar putea întâmpla dacă, peste noapte, am începe toţi să gândim? Poate că unii, destul de mulţi, ar muri, pur şi simplu, răpuşi de efort. Dar, asta nu ar fi o problemă atât de mare. Ce-ar face, însă, ceilalţi, cei cărora li se vor fi „deschis ochii” şi nu vor fi muri? Cum ar putea, oare, să accepte, că zeul la care s-au închinat toată viaţa e un pic cam beţivan, râgâie şi trage vânturi? Cum s-ar putea ierta pe ei înşişi pentru bicisniciile pe care le vor fi făcut, crezând că fac bine? Cum ar putea accepta, oare, că adevăratul izvor al necazurilor şi problemelor lor şi ale celor pe care îi iubesc e chiar propria lor persoană?

Mai bine să nu ne gândim.