Un nou guvern-fantomă,

După ce au văzut că şi cei de la PSD şi-au „tras” un guvern-fantomă, panica s-a înstăpânit la PD-L.

Cum, liberalii au, pesediştii au, mâine-poimâine şi uneperiştii or să-si tragă unul, asta ca să nu mai vorbim de minorităţi .... şi, noi, partid serios, de aproape 9%, stăm cu mâinile încrucişate? – acesta a fost cuvântul de ordine în partid, şi cunoscuţi pentru iniţiativa şi spiritul lor de disciplină, pedeliştii şi-au făcut şi ei un guvern-fantomă, să nu se lase mai prejos. Ce-a ieşit, vedeţi mai jos. E vorba de un guvern flexibil, cu doar zece ministere, plus prim-ministrul. Femeile sunt foarte bine reprezentate, nu mai puţin de patru miniştri, inclusiv primul-ministru fiind femei. Dispar nume „grele” din ierarhia partidului, omniprezenţii Blaga, Videanu, Berceanu, şi chiar şi şeful partidului, Emil Boc (asta şi pentru faptul că, în prezent, Emil Boc conduce un alt guvern-fantomă)! Apar, în schimb multe nume noi şi interesante.

Foarte interesant este modul în care s-a renunţat la unele ministere „clasice”, cum ar fi cel al muncii. Pentru că, în curând, nu va mai fi nimic de muncit, deci un asemenea minister nu si-ar fi justificat existenţa.

Dar, ce să mai lungim vorba, iată lista persoanelor nominalizate, precum şi argumentele care au fost avute în vedere atunci când au fost făcute nominalizările respective. Aşadar:

Prim-ministru: Elena Băsescu. Mai încape vorbă? E frumoasă, deşteaptă, are referinţe excelente, ce mai vreţi?

Ministrul etichetei şi armoniei desăvârşite: Traian Băsescu. Ei, de ce? D’aia.

Ministrul economiei şi prosperităţii: Daniel Petru Funeriu. După ce şi-a dat întreaga măsură a capacităţii sale manageriale la Ministerul Educaţiei, luând măsuri excepţionale, precum concedieri, reducerea veniturilor angajaţilor, desfiinţarea şcolilor etc., vă daţi seama ce va face ăsta la economie si prosperitate?

Ministerul cinstei, onoarei, demnităţii si justiţiei: Roberta Alma Anastase – ştim cu toţii de ce. La acest minister Monica Iacob-Ridzi va fi doar secretar de stat.

Ministerul înţelepciunii: Cristian Boureanu. E un minister greu, care nu poate fi condus de altcineva decât de un bourean.

Ministerul sănătăţii: Monica Tatoiu. Pentru că, dacă o vezi doar cinci minute la televizor, îţi dai seama de cât de sănătoasă poate fi.

Ministerul frumuseţii şi gingăşiei: Elena Udrea. Vedeţi pe altcineva?

Ministerul educaţiei şi culturii: Nicolae Guţă. Un excelent compozitor şi interpret, başca faptul că e o persoană foarte cultă si educată. A promis că se spală şi-şi pune dinţi noi, altfel ar putea fi preferat Fernando de la Caransebeş sau Marian Valorosu.

Ministerul tineretului: Valeriu Tabără. Pentru bogata sa experienţă în domenii conexe.

Ministru pentru românii de pretutindeni: Antonie Solomon (după ce iese din pârnaie). Pentru modul elegant în care a relaţionat cu Mircea Dinescu.

Ministru de externe: Alin Popoviciu. Fiindcă vorbeşte foarte mult, dar e mereu pe dinafară.

O idee excelentă

O are deputatul PD-L Gheorghe Ciobanu: impozitarea nunţilor, botezurilor şi banchetelor.

Minunat! Magnific! Mirobolant!

Nu pe bune, ideea e excepţională! Păi, la câte cumetrii politice sunt, numai din asta s-ar putea plăti salariile tuturor bugetarilor, majorate cu 100%.

Dar să nu ne oprim aici! Pentru că, în acest moment, nici înmormântările sau parastasele nu sunt fiscalizate. Nu se poate aşa ceva! Se duce lumea la pomană, se ghiftuieşte bine, ba pleacă şi cu un colăcel acasă, cu o colivă, ceva, şi nu cotizează nimic la stat! Aici este o sursă importantă a evaziunii fiscale din România. Şi la câţi dau colţu’ cu criza asta, s-ar face venituri serioase.

Sunt întru totul de acord cu impozitarea tuturor veniturilor. Toate, fără excepţie!

Ţi-a venit mama-soacră de la Cioflingeni? E venit, tată, plăteşte că te ia dracu’! Ţi-a venit o somaţie de plată sau ceva asemănător? Tot venit se cheamă, şi trebuie să plăteşti.

Plăteşte, române, până-ţi vine-a fute. Şi apoi, din nou, că iar venit! Asta-mi place ...

Eu nu ştiu, PD-L-ul ăsta-i fabrică de idioţi sau ce?

Cum să ajungem în Iad

Dispariţia dinozaurilor este şi astăzi o enigmă şi un motiv de dispută între naturalişti. Schimbările climatice bruşte, dispariţia hranei, coliziunea pământului cu un asteroid gigant sau apariţia unor noi prădători sunt tot atâtea ipoteze interesante, dar care nu pot fi verificate integral. Dar cea mai interesantă ipoteză mi se pare aceasta: dinozaurii au pierit deoarece erau foarte-foarte proşti. Să mă explic.

Atunci când un organ de simţ este impresionat de o modificare survenită în mediul exterior, informaţia respectivă este transmisă creierului prin intermediul fibrelor mielinice, de-a lungul cărora informaţia circulă cu viteze de la 3 la 120 metri/secundă, în funcţie de tipul fibrei. Ajunsă în creier sub forma unor impulsuri de natură electrică, informaţia este decodificată, analizată şi se ia o decizie, toate aceste operaţii necesitând, fireşte, un timp oarecare. Decizia este, apoi, transmisă murşchilor, sau altor organe, prin intermediul nervilor motori, folosind acelaşi tip de transmitere prin fibră mielinică. Aceste lucruri sunt valabile pentru om, pentru o categorie foarte variată de animale şi, foarte probabil, au fost valabile şi pentru dinozauri.

Schematic, lucrurile se petreceau cam aşa: un prădător mic, agil, şi deosebit de vorace îşi înfigea colţii în coada dinozaurului. Impulsurile nervoase generate de această nouă realitate se transmiteau lent, până la creier, prin corpul imens al dinozaurului. Acolo, procesarea informaţiilor şi luarea deciziilor potrivite se făcea, de asemenea, foarte lent, deoarece creieraşul dinozaurilor era dotat doar cu lămpi şi diode, nicidecum cu microprocesoare de ultimă generaţie. În fine, până când comanda era transmisă organelor motoare, mai treceau nişte clipe valoroase, timp în care prădătorul avea răgaz să smulgă hălci mari de carne din trupul dinozaurului.

Da’ de ce spun unii că au dispărut dinozaurii, când eu mă întâlnesc zilnic cu asemenea specimene? Pentru că şi acum, după doi ani de tot felul de abuzuri, falimente, reduceri, concedieri, tăieri şi altele asemenea, tot se mai găsesc unii care să susţină perfecţiunea guvernului Boc. După aceşti indivizi, e drept, din ce în ce mai puţini, nu există un guvern mai bun decât are România – noroc că ăilalţi, cei care au ieşit deja din criză, sau n-au fost defel în criză, n-au auzit, că altfel ce ne făceam dacă ne furau piticania? – şi nu există alte soluţii decât cele care au fost deja aplicate – apropo, care sunt alea? Ce soluţii anti-criză a găsit guvernul Boc?

Bine, astfel de indivizi au o problemă, se pare genetică. Aşa zic unii, c-au descoperit o genă din asta ciudată... eu nu ştiu. De fapt, nu me prea interesează problema unor astfel de indivizi. Fac şi ei umbră pământului degeaba.

Alţii, însă, sunt cu mult mai periculoşi. E vorba de cei care ştiu exact câte parale face Boc şi politica lui, care, oricum e dictată de la Cotroceni. Ştiu, dar se fac că plouă. Ba mai mult, folosindu-se de un prestigiu în mare măsură artificial si nefondat pe nicio performanţă reală, emit tot felul de „sentinţe” de nediscutat. Nu contează că o astfel de opinie o contrazice flagrant pe cea de ieri, nu contează că „sfaturile” dinainte nu au produs decât tragedii, nu contează că toate „verdictele” dinainte s-au dovedit a fi false, o astfel de „eminenţă” va continua să-şi lingă-n cur stăpânii, sub forma aceasta a „sfaturilor”, „sentinţelor”, „verdictelor”.

Personajul de astăzi este Mugur Isărescu.

Pentru cine nu ştie, postul pe care îl ocupă personajul, acela de guvernator al unei Bănci Naţionale, e cel puţin la fel de important precum cel de preşedinte sau de premier în ţara respectivă. Iar Mugurul nostru e de vreo douăzeci de ani pe post. În mare măsură, România din acest moment arată aşa după cum a vrut Isărescu.

Ce spune Isărescu acum? Credeţi că a dat vreo explicaţie asupra faptului că România a împrumutat America, în prima jumătate a acestui an, cu aproape opt miliarde de dolari, adică o sumă care depăşeşte bugetul educaţiei pe un an întreg? Aş, nici vorbă! În esenţă a spus, că, dacă vrem să trăim, singura cale ar fi să crăpăm. Aţi mai auzit aşa o prostie?



Cum să nu, întotdeauna politicienii incompetenţi au cerut sacrificii pentru o aşa-zisă bunăstare viitoare, care a uitat întotdeauna să vină. Aşa că individul nu e nici măcar original.

Ei, nu o zice chiar aşa, pe şleau. Zice să nu mai facă politicienii promisiuni populiste, că n-o să le poată onora. Iar dacă o să încerce, o să arunce ţara direct în iad.

Zău, monşer? Într-un iad mai mare decât cel în care suntem deja?

De când o fi devenit aşa grijuliu, cu viitorul ţării şi cu promisiunile populiste? Ia să-i reamintim banditului câteva cifre.

900 de euro salariu mediu, cel puţin jumătate, deci 450, cel minim. 405 euro pensia medie. Jdemii de kilometri de autostrăzi, drumuri europene şi drumuri naţionale, construiţi, reconstruiţi sau reabiltaţi la standarde de calitate. Cea mai mică acciză la motorină din UE, 300 de euro la hectar, subvenţii agricole. Şi încă multe altele.

De unde sunt aceste cifre şi ce reprezintă? Sunt promisiunile PD-L în timpul campaniei din 2008. De aici.

În timpul ăsta, primul ministru Tăriceanu spunea clar: NU SUNT BANI, şi contesta la CC legea majorării salariilor profesorilor. Iar Băsescu rânjea, promulgând legea şi explicând cum or să dea banii pedeliştii de îndată ce canalia de Tăriceanu va fi dată jos. Şi asigura, fireşte, pe toţi prostălăii,că legea va fi, cu siguranţă, aplicată, deoarece altfel ar însemna că nu mai suntem „stat de drept”.

Unde era, atunci, Isărescu? De ce nu a spus atunci că promisiunile PD-L-ului sunt populiste şi fantasmagorice şi că acest partid şi preşedintele Băsescu vor duce ţara cu adevărat în iad? Că nu se vor mulţumi să o prade şi să o pustiască, dar o vor îndatora în aşa fel încât şi nepoţii nepoţilor noştri să sufere şi să plătească, aducându-si astfel aminte de jaful şi distrugerile produse de clica portocalie?

Unde era? Unde este şi acum. Unde a fost întotdeauna. Între ai săi. Între hoţi, borfaşi şim ticăloşi. Între nemernicii care îşi bat joc de ţara şi poporul meu.

Ce e mai rău e că unii îl văd ca pe nu ştiu ce mare Mesia al neamului românesc. O, dacă ar veni Isărescu prim-ministru, să vezi cum s-ar rezolva toate problemele noastre, că ăsta-i om deştept, aşezat, nu ca Boc! Câtă prostie la dinozaurii ăştia! Chiar că nu meritau să trăiască!

Pentru a-şi rezolva problemele, România nu are nevoie de un guvern de laureaţi Nobel, dar are nevoie de onestitate şi caracter, iar aceste calităţi sunt, din păcate, la fel de absente la Isărescu ca şi la oricare politician portocaliu.

Istoria zilei (7)

Născut la Inzell, în Bavaria, în 1 octombrie 1729, Anton Cajetan Adlgasser a devenit, în 1750, organistul catedralei din Salzburg, oraş în care venise pentru a studia şi, pe care nu l-a mai părăsit tot restul vieţii sale. A fost un compozitor prolific, în stilul preclasic şi liturgic al epocii, dar, din păcate, multe din lucrările sale s-au pierdut.

A murit în 23 decembrie 1777, în timp ce cânta la orgă.

Istoria zilei (6)

Dacă ar fi trăit, azi ar fi fost ziua lui. Ar fi împlinit 79 de ani.

E vorba de marele actor român Dem Rădulescu. S-a dus şi el ... Încet-încet, toţi marii actori care ne-au încântat copilăria şi tinereţea s-au retras, cu sfială. Cei care nu au făcut-o trebuie să se mulţumească cu salariile şi pensiile diminuate de regimul portocaliu.

În acest clip, Dem Rădulescu vorbeşte despre problemele României, ale sistemului său educaţional, de acum două decenii. În mod ciudat – sau, poate, nu – sunt exact problemele zilei de azi. Ceea ce demonstrează că, pentru România, ultimele două decenii au fost inutile. Orice pas înainte a fost urmat, obligatoriu, de doi înapoi. Oare acesta să ne fie destinul?

Am întâlnit bugetari fericiţi

Piticania naţională nu moare de grija iambilor şi dactililor, în schimb se răsuceşte noaptea în aşternut de grija poporului său. Mai cu seamă de partea aia mai adipoasă cocoţaţă pe un schelet din ce în ce mai gârbovit. Şi, dacă auzind cuvintele „puşca şi cureaua lată / ce sporuri şi stimulente aveaţi odată”, vor fi fost bugetari care au mustăcit ironic, cu siguranţă, atunci când au fost trimişi în concediu fără plată şi li s-au redus şi lefurile cu 25%, le va fi pierit orice urmă de zâmbet.

Ultimii doi ani au fost de-a dreptul dramatici pentru cea mai mare parte a bugetarilor. Cu veniturile diminuate drastic, cu spectrul concedierii deausupra capului, cu rate şi datorii restante, cu cheltuieli din ce în ce mai mari, bugetarii, în special cei mai săraci, au suferit şi continuă să sufere intens. Unii au fost daţi afară, alţii au plecat singuri, dar şi în sectorul privat lucrurile nu merg deloc bine, şi acolo se fac restructurări, şi acolo se dau oameni afară, şi acolo scad veniturile ... în plus, există o reticenţă, poate justificată, a patronilor, de a angaja persoane provenite din rândurile bugetarilor. E vorba de calificări diferite, de solicitări diferite etc., nimeni nu se apucă, în privat, să angajeze medici, profesori, artişti, poliţişti, personal administrativ, doar pentru că aceştia consideră inacceptabile condiţiile de la stat, sau pentru că şi-au pierdut locul de muncă.

Dar, am întâlnit şi bugetari fericiţi! Şi încă două categorii!

Cei din prima categorie sunt cei care au dobândit o nouă calificare la lipitul afişelor şi împărţitul găleţilor şi, ca urmare, au fost promovaţi. E vorba, de obicei, de persoane cu o pregătire profesională slabă sau foarte slabă, incompetente, leneşe, intrigante, etc., care, in condiţii normale nici nu ar fi trebuit să fie angajate nici la dat cu mopul. Dar, mulţumită „abnegaţiei”, au ajuns unde au ajuns, în fruntea unor instituţii, departamente etc., pe care le conduc după chipul si asemănarea lor, în acord cu „competenţele” dobândite. Aceşti bugetari au toate motivele să fie fericiţi: dispun de atâta putere şi câştigă atât de mulţi bani – chiar în condiţiile acestor lefuri diminuate – cât n-ar fi putut să câştige altfel, niciodată, indiferent ce ar fi făcut.

O a doua categorie sunt cei care au avut norocul sau ştiinţa de a se însoţi cu oameni de afaceri prosperi. Pentru că, de fapt, banii sunt utilizaţi în familie, si nu individual, de cel care i-a produs.

Iar când ai norocul să te afli, în acelaşi timp, în ambele categorii, chiar că a dat fericirea peste tine. Acesta este şi cazul bagaboantei naţionale, cea care se plângea pe la tembeliziuni de insomniile cauzate de milioanele de euroi pe care îî datora. Ei, uite că a avut noroc şi nu a scăpat doar de insomnii, dar a şi intrat, cu bărbatu-său cu tot, în top 500 bogătaşi (unde, fie vorba între noi, era de mult).

Da ce spun eu noroc? Asta-i ştiinţă, luzărilor.

La vie en orange

Cât de tristă şi meschină trebuie să fie viaţa ţucălarilor portocalii!

Cum o fi să trebuiască să născoceşti mereu argumente pentru a susţine ceea ce nu poate fi susţinut? Cum să-i explici omului pe care îl minţi într-una că, de fapt, nu îl minţi? Cum îl poţi face să creadă că, atunci când îi iei un sfert din leafă, asta e spre binele lui? De câtă inspiraţie trebuie să dai dovadă pentru a-l convinge că, de fapt, e fericit şi respectat, nu batjocorit, supărat şi revoltat? Şi, dacă, totuşi, nu il poţi convinge de asta, câtă nesimţire şi ipocrizie trebuie să ai pentru a pretinde că, de fapt, revolta şi nemulţumirea sa nu se datorează faptului că nu mai are cu ce să-şi hrănească copiii sau să-şi achite întreţinerea, ci manipulării „mogulilor” care urmăresc, astfel, să scape de puşcărie?

Un astfel de individ se întreba retoric de ce fac oamenii mitinguri, greve, manifestări de protest?

Chiar, oare de ce? Probabil, de prea mult bine şi de plictiseală.

Nu. Nu asta era concluzia postului. Nu prea exista o concluzie, exista doar întrebarea. Sau, mă rog, concluzia era că astfel de proteste sunt inutile şi fac rău societăţii şi, până la urmă chiar indivizilor în cauză. Minunată constatare! Cre(ş)tină, aş putea zice. Şi atât de plină de învăţăminte!

Oameni buni, n-are rost să protestaţi, că nu veţi obţine nimic, doar veţi pierde.

Ce? Viaţa de mizerie pe care o duc? Umilinţa de fiecare zi? Acestea sunt lucruri pe care, de fapt, merită să le pierzi.

Dar, cu siguranţă, în urma avalanşei de proteste, cineva pierde. Cine? Probabil, exact cei care vor să convingă că protestele sunt nu numai inutile, dar şi dăunătoare ... în fond, spun adevărul. Pentru ei, astfel de acţiuni sunt, cu siguranţă, dăunătoare.

Nu logica îi scoate pe oameni în stradă, ci disperarea. Sau, dacă preferaţi, dorinţa de a trăi. Oamenii ăştia vor să supravieţuiască, atât! Nu înţeleg şi nu îi interesează explicaţiile guvernanţilor. Vor se mănânce, nu să înţeleagă mecanismele economice şi financiare.

Fireşte, mitingul, greva, manifestaţia nu sunt cele mai bune mijloace de a face rost de resurse pentru supravieţuire. Dar, sunt un semnal şi o primă încercare. Pentru că a doua încercare ar putea fi tâlhăria şi crima. Şi, cred că nimeni nu doreşte, de fapt, să se ajungă acolo. Nici măcar guvernul portocaliu. Iată de ce acest regim ar trebui să plece. Fiindcă a demonstrat că nu are niciun fel de soluţii. Fiindcă a demonstrat că nu poate.

Mă îndoiesc, însă, că se va întâmpla aşa ceva. Totuşi, eu nu aş paria pe faptul că mămăliga nu explodează, si n-aş sfătui pe nimeni să o facă. Românii pot fi oricum: laşi, hoţi, duplicitari, leneşi, dar vocaţia sinuciderii nu o au. În două mii de ani, au demonstrat acest lucru. Aşadar ....

Istoria zilei (5)

29 septembrie e o zi ciudată. În această zi s-au născut tot felul de politicieni „deosebiţi” – asta ca să vedeţi că ştiu şi eu să folosesc un eufemism.

De exemplu, în 1936, s-a născut premierul Italiei, Silvio Berlusconi, un fel de „frate mai mare” al lui Băsescu, dar nu atât de beţiv si, culmea, sprijinit de un partid care are iniţialele tot PDL.

În 1949, s-a născut Ghiţă Funar, binecunoscut comic român, preşedinte sau membru de frunte al unor partide precum PUNR sau PRM şi, vreme de trei mandate, primar al municipiului Cluj-Napoca, înainte ca aceştia să-l fi descoperit pe strălucitorul, mirificul, inegalabilul Emil Boooc.

În sfârşit, dar nu în cele din urmă, tot în 29 septembrie, întreg personalul MAI aniversează 42 de ani de când proaspăt înscăunatul lor ministru mai bine nu s-ar fi născut! Domnul Traian Constantin Igaş – căci despre el este vorba – este un tânăr de mare perspectivă, de care vom mai avea, cu siguranţă, ocazia să vorbim.

EBA are o soră „în spirit”

În Parlamentul European. Si chiar în același grup, al popularilor. Una care se plânge de felaţie, că e „cvasi-nulă”.

Măi fato, cvasi-nulă nulă eşti tu, şi ceea ce-ţi trebuie este o cvasi-pulă. Dacă Sarko nu face faţă, de ce nu-l rogi pe colegul Becali? Poate-ţi recomandă vreun prieten din copilărie. Succesuri!

Istoria zilei (4)

28 septembrie 1924 este ziua de naştere a celebrului cineast Marcello Vincenzo Domenico Mastroianni . Originar din din Fontana Liri, o localitate din vecinătatea Romei, Mastroianni a fost unul din artiștii care a marcat decisiv cinematografia din a doua jumătate a secolului trecut.

Încă din timpul facultăţii frecventează grupul Centrului Universitar de Teatru din Roma, unde este remarcat de regizorul Luchino Visconti. Acesta îi va oferi şansa de a juca în spectacole de teatru precum „Un tramvai numit dorință" (Tennessee Williams), „Moartea unui comis-voiajor" (Arthur Miller), „Trei surori" (Anton Pavlovici Cehov). Debutează în film în 1947 în „Mizerabilii" (regia: Riccardo Frada), lucrează apoi cu Luciano Emmer („Fetele din Piața Spania", „Bigamul"), cu Carlo Lizzani („Cronica amanților săraci"), Giuseppe de Santis ("Zile de dragoste"), dar consacrarea deplină o cunoaşte sub regia lui Luchino Visconti în „Nopți albe” dar, mai cu seamă, cu Federico Fellini în rolul ziaristului Marcello din epocalul film La dolce vita. Filmul, de la a cărui premieră se împlineşte o jumătate de veac, a influențat mult operele multor cineaști care i-au urmat lui Fellini: Emir Kusturica, Woody Allen, Martin Scorsese, Tim Burton, Pedro Almodovar, David Lynch. Termenul „paparazzi” este preluat tot din filmul lui Fellini, prietenul fotograf al personajului principal fiind numit Paparazzo.

Sub bagheta lui Fellini joacă în numeroase alte filme („Opt și jumătate”, „Cetatea femeilor”, „Ginger și Fred”), colaborează cu Pietro Germi „(„Divorţ în stil italian”), Vittorio de Sica, Ferreri,Ettore Scola ş.a.m.d.

Foarte tare, frate!

Zice o vorbă că nu te poţi căca în gustul omului ... dar, chiar aşa?

Ia uitaţi-vă pe cine vrea ăsta preşedinte în 2014! Da’ nu mai spuneţi la nimeni ... ar putea fi molipsitor!

UPDATE: Dacă, din perversă curiozitate bântuiţi pe blogul amintit, iată ce mai puteţi găsi – e drept, la comentarii:

Toţi liderii, activiştii, jurnaliştii şi intelectualii marcanţi ai dreptei adevărate (cei care au intrat în conflict deschis cu zona PSD-Vântu-Patriciu), sunt rugaţi ca de urgenţă să-şi facă markerii tumorali!
Nu este nici un zvon, nici un fitil, nici un ordin, nici un sfat, nici paranoia! ESTE O RUGĂMINTE!. Sunt 60 de minute pe care le sacrificaţi din viaţa voastră, pentru viaţa voastră! Nu uitaţi că există o boală numită CANCER!

Ei, e clar că ăştia-s atinşi toţi?

Nu mai ştiu unde mi-e capul ...

Cu vânzoleala asta, cu demisia lu’ ăla, cu declaraţiile ălora ... mă rog. Cred c-am făcut insolaţie ... nu mai pot articula cum trebuie. De exemplu, numele lu’ ăsta, a lu’ demisu’, ministru’, în loc să-i zic Vasile şi-cum-îl-mai cheamă, îmi tot vine să-i zic Vasile Milea. E grav, ce ziceţi?

Avem bani!

Ca să cumpărăm toate căcaturile. Exemple? Câte vreţi?

Uite-aici: cartilaj de rechin, cică împotriva cancerului. Pe câtă vreme: „Shark cartilage does not cure or treat cancer in any way”. E clar, da?

Sau, sicrie zburătoare model F-16, second hand.

Şi câte şi mai câte.

Dar, să dai bani moka străinilor, chiar că nu m-am gândit. Bun, am dat o sută de milioane de coco moldovenilor, dar ăia-s fraţii noştri, i-au lovit şi pe ei apele, ne-au dat o grămadă de voturi şi, în plus, l-au primit şi pe Băsescu în vizită, că altfel cine mama necuratului îl mai primeşte? Da’ să dai opt miliarde licuriciului? Aţi citit bine: aproape OPT MILIARDE. Mai exact, 7,7. De dolari. Ia, citiţi aici:

Aşa ... Deci, noi ne împrumutăm de la FMI, reducem salarii, pensii, mărim TVA, suntem rupţi în cur şi vai de mama noastră, dar avem bani să-i împrumutăm pe americani.

Da’, apropo, ştiaţi că ăştia ne datorează bani? Şi încă atâţia? Că doar n-o fi din dobânzi, nu cred că au luat americanii bani cu împrumut cu 500% dobândă, e clar că, în şase luni, din ianuarie până în iulie, i-am împrumutat pe ăştia la greu, că doar de aia a ajuns datoria lor, de la 3,1, la 10,8 miliarde.

Recunosc, sunt lucruri care mă depăşesc. Nu pricep neam de ce le-am dat noi bani împrumut ăstora. Hai, că dacă aveam căcălău, de nu mai ştiam unde să-i ţinem, îi împrumutam noi şi pe americani, şi pe greci, şi pe letoni şi pe toţi ăia de-a dat criza peste ei. Da’ noi abia ne ducem zilele, pică dracului izmenele de pe noi, fără banii FMI-ului suntem kaput într-o săptămână ... nu pricep. O fi vreo şmecherie de-a lu’ Iţărescu ăla de ne-a mai salvat de nuş’ ce atacuri speculative ... hai, mă, nu mă lăsaţi să mor prost, spuneţi-mi şi mie. Mor de curiozitate ...

Un gând (29)

Modul în care un om îşi acceptă destinul este mai important decât însuşi destinul său.

(Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander Freiherr von Humboldt)

Art. 236 C.P. – excepţia prin precedent

O ştire năucitoare dă ocol României: o mare parte din poliţiştii care au participat la mitingul de protest de vineri sunt ameninţaţi cu puşcăria. Motivul: art. 236 din Codul Penal cu privire la ofensa adusă unor simboluri şi însemne. Prin gestul aruncării chipielor, poliţiştii au încălcat, se pare, prevederile acestui articol. De fapt, nu „se pare”, ci sigur l-au încălcat. În aceste condiţii, ar trebui sancționați cu închisoare de la şase luni la trei ani. Hmm ...

Unde-i lege, nu-i tocmeală. Legea ar trebui, aşadar, aplicată imediat şi toţi poliţiştii care au făcut acel gest ar trebui încarceraţi de îndată. Dar ... există un dar. Există o circumstanţă de neaplicare a legii, pe baza existenţei unui precedent. Această circumstanţă este implicită, neregăsindu-se ca atare în textul legii. Despre ce e vorba?

După cum bine vă amintiţi, în decembrie ’89 – prevederea exista şi atunci în Codul Penal, bineînţeles, ba poate că pedepsele erau şi mai drastice – grupuri organizate de cetăţeni au demonstrat un dispreţ încă şi mai mare – mă rog, poate aprecierea e subiectivă – faţă de însemnele statului: au decupat stema din drapelul naţional. Şi astfel, România a ajuns a ajuns prima ţară cu steag găurit. Gaura a devenit noul simbol naţional în România şi, destul de curând, a fost „transferată” în economie, sănătate, educaţie, peste tot. Chestia cu şapca mi se pare puțin forţată, iacă, îmi dă unul una peste cap de-mi zboară chipiul exact dincolo de gardul respectiv. Ce, nu se poate? Şi, atunci care e vina mea? Dar, să iei foarfeca, să tai steagul, sau doar să te afişezi cu steagul găurit, asta nu mai e întâmplare sau nu-ştiu-ce, e intenţie clară ca lumina soarelui. Şi, totuşi, făptaşii au rămas nepedepsiţi, pe motive de revoluţie.

Aşadar, dacă gestul de ofensă adusă însemnelor şi simbolurilor statului e premergător sau simultan cu o revoluție (sau lovitură de stat, dacă vreţi), fapta nu se mai sancţionează.

În aceste condiţii, dacă Băsescu, Boc, Blaga şi care-or mai fi, o vor ţine într-una ca gaia-maţu cu puşcăria, se înţelege că oamenii aceia ameninţaţi cu bulăul vor face tot ce este omeneşte posibil pentru a demonstra că fapta lor s-a încadrat în contextul de excepţie menţionat! Şi trebuie ţinut cont că e vorba de militari, nu de pensionari sau educatoare.

Să nu spună cineva că n-a ştiut!

UPDATE: Ministrul de interne Vasile Blaga scoate o dumă cât el de mare: anunţă că a identificat deja cinci poliţişti care au manifestat înarmaţi! Cum o fi reuşit asta? Mă rog, poate e o greşeală.

Dar ...

După cum mă aşteptam, Traian Băsescu persistă în eroare. Traian Băsescu stabileşte, cu de la sine putere, că poliţiştii care au participat la mitingul de vineri, precum şi jandarmii care i-au supravegheat (sau nu) au încălcat grav legea şi, ca urmare, renuţă la serviciile instituţiilor respective. Oups! E vorba, deci, nu de participanţii la acel miting, a căror vinovăţie ar trebui stabilită de justiţie, nu de preşedinte, ci de instituţii, preşedintele renunţă la orice prestaţie a Ministerului de Interne.

Măi băieţi, eu vă spun foarte clar: e momentul să faceţi „un pas înapoi”. Gata, e prea mult. Mult prea mult! Riscaţi să aruncaţi România într-o baie de sânge!

O sugestie pentru profesori

Să emigreze în China.

Cred că acolo au salarii destul de mari, de vreme ce unul dintre ei a fost, iată, amendat, cu 35000 de dolari.

În vremea asta, profesorii din România ...

Şi apropo de caz: chinezii ăştia n-au auzit de pater semper incertus est? Ce dracu’ n-au amendat-o pe nevastă-sa? (Scuze pentru eventuala tentă de misoginism). Sau, poate, doamna nu era profesoară şi nu avea atâţia bani? Na, că nu pricep nimic.

Eu zic că, pentru domni, e bine să-şi lase orgănelul acasă când merg în China, altfel cine ştie ce se mai poate întâmpla.

Ad usum Delphini

Am inserat în această postare o poezioară, un limerick. Pentru că nu ştiu câţi au citit şi au înţeles acest text, aşa cum am vrut eu să fie înţeles, revin cu explicaţii.

În poezioară e vorba de un bătrân avar care crede că ar putea realiza economii importante de cerneală dacă nu ar mai pune punctele pe i.

Evident, nu m-am gândit la litera i, ci la lucrurile importante din societate, cum ar fi sistemul educaţional şi cel de sănătate. Subfinanţarea cronică a acestor sectoare va duce la distrugerea lor irevocabilă, iar daunele vor depăşi de multe ori aşa-zisele economii realizate. Şi, totuşi, continuăm să realizăm „economii” importante pe baza acestora. Suntem la fel de absurzi ca bătrânul din poezie.

De asemenea, datorită ambiguităţii dintre litera i şi pronumele personal I = eu, s-ar putea înţelege şi faptul că realizăm economii prin devalorizarea propriei persoane, prin scăderea stimei de sine, prin diminuarea „pretenţiilor”. Ceea ce e, evident, la fel de absurd.

Cer scuze cititorilor pentru care acestă precizare nu era necesară.

De ce nu suntem proletari?

Uite colea: în România anului de graţie 2010, peste 60% din angajaţi îşi caută activ încă un loc de muncă.

Hai să mai citim o dată. Oamenii aceştia îşi caută încă un job, ceea ce înseamnă că nu vor să renunţe la cel pe care îl au. Ei nu caută un job mai bine plătit, sau unul mai „uşor”, sau altceva, nu, ei vor, pur şi simplu, încă un job. Pe lângă ăla pe care îl au deja. E important să înţelegem asta.

Apoi, e vorba de căutare activă. Asta înseamnă că numărul angajaţilor care nu ar zice „nu” unui al doilea job e mult mai mare. Doar că unii consideră că nu merită să facă nimic pentru a-l obţine.

Ok. În 1886, sute de mii de muncitori din Chicago au făcut o grevă generală de mari proporţii cerând ... ei, ce au cerut muncitorii din Chicago? Ei bine, principala revendicare era aceasta: mai puţin timp de lucru. Cereau, aşadar, „cei trei 8”: 8 ore de serviciu, 8 ore de somn şi 8 ore pentru alte activităţi.

În general, muncitorii au obţinut ceea ce au dorit, şi mai mult decât atât. În următorii trei ani, majoritatea ţărilor lumii au adoptat legi specifice, prin care consfinţeau dreptul lucrătorilor la un program de maximum 8 ore/zi, zi liberă la sfârşitul săptămânii, concedii de odihnă etc. Iar ziua de 1 mai, în care amplitudinea acestor proteste muncitoreşti a fost maximă, a fost consacrată ca Zi Internaţională a Muncii. Ceea ce înseamnă, de fapt, zi liberă.

Aceste evenimente, şi mai ales, motivaţia luptei muncitorilor, au fost, pare-se, de mult date uitării în România anului 2010. Atât în mediul privat, cât şi la stat, cazurile în care angajaţii sunt exploataţi excesiv sunt din ce în ce mai numeroase. Este vorba de activităţi suplimentare neplătite, de prelungirea nefirească a programului de lucru, la 10, 12 sau mai multe ore zilnic, de obligativitatea de a lucra sâmbăta/duminica, fără compensarea de timp sau/şi în bani corespunzătoare, de refuzul acordării concediului, şi aşa mai departe. Ce fac, în aceste condiţii, angajaţii din România? Îşi caută un al doilea job. Pentru ce? Pentru ca, după cele 8 ore petrecute la primul loc de muncă – în România, majoritatea locurilor de muncă sunt cu normă întreagă -, să meargă şi la al doilea loc de muncă. Când să mergă şi cum? Şi cât timp să lucreze? 14, 16, 18 ore pe zi? Cât rezultă dacă socotim şi drumul de acasă şi între cele două locuri de muncă? Cine e în stare de o asemenea „performanţă” şi pentru cât timp? Şi, mai ales, de ce? În ce scop?

Ştim cu toţii de ce. Pentru că sunt disperaţi. Nu le ajung banii şi veniturile sunt din ce în ce mai mici, atât la bugetari, cât şi la cei din privat. Şi au rate la bănci, ipoteci pe case, copii la şcoală, nu ştiu cum îşi vor plăti întreţinerea la iarnă şi ... multe. În niciun caz, nu pentru că s-au „îndrăgostit” de muncă.

Cum trăiau, oare, „proletarii”, în acele timpuri? Unii, precum Marx, au zis că rău. Rău de tot. Şi nu numai Marx, şi Dickens, si mulţi alţii. Bine. Aşa să fie. În unele ţări, şi unele perioade, au trăit rău, iar în restul ţărilor şi perioadelor, foarte rău! Dar au trăit!

E important de ştiut că, în acele timpuri, femeile, în marea lor majoritate, nu erau angajate. Ele erau doar „gospodine”. Şi mame, bineînţeles. Familiile erau numeroase, în mod curent o astfel de familie avea cinci, şapte sau mai mulţi copiii. În toată lumea era la fel! În toată lumea industrializată.

Bun, şi ce voiau muncitorii ăia din Chicago? Mai puţin timp de lucru, mai mult timp de odihnă. Da’ bani în plus, nu? Nu, nu voiau. Dar, de ce? Foarte simplu: fiindcă, în acele timpuri, salariul unui muncitor din industrie era suficient de mare pentru a putea întreţine o familie destul de numeroasă. Sigur, nu era vorba de lux, erau, probabil, şi zile în care membrii familiei răbdau, pur şi simplu, de foame, sau zile când răbdau de frig, copiii îşi transmiteau, cu siguranţă, unul altuia hăinuţele şi jucăriile ... ideea e că trăiau, supravieţuiau. Atunci, se putea acest lucru. Acum? Acum, nu ştiu. Poate acum un angajat obişnuit să întreţină, din salariul său, o familie atât de numeroasă? Nu ştiu ...

Ce s-a schimbat de atunci?

S-au schimbat multe lucruri. De exemplu, s-au inventat maşini care înlocuiesc munca a o sută sau o mie de oamenii. Muncitorii de azi sunt de o sută sau de o mie de ori mai productivi decât cei de acum un veac. Şi, s-a mai schimbat ceva. Acum, marea majoritate a femeilor sunt angajate, ceea ce înseamnă, fireşte, mai multă forţă de muncă, mai multă muncă, mai multe venituri pentru familie. (Ca o paranteză, mai înseamnă şi faptul că, acum, copiii sunt lipsiţi, în primii ani, de interacţiunea cu părinţii lor, în special cu mama, ceea ce se traduce prin lipsa celor „şapte ani de-acasă”, cu efecte devastatoare în creşterea şi educaţia lor).

Bun, şi dacă au avut loc toate aceste schimbări, aparent pozitive, cum e posibil ca o familie cu doi angajaţi, să spunem profesori, şi cu un copil mic, să aibă probleme financiare extrem de grave. N-am zis muncitori necalificaţi, am zis profesori, adică persoane cu o calificare destul de înaltă, n-am zis un angajat şi încă opt membri întreţinuţi, am zis doi angajaţi şi un singur membru întreţinut.

Cine are obligaţia de a răspunde acestei întrebări? Guvernul României, preşedintele României, „puterea”, în general. Numai că aceşti oameni au pregătit un alt discurs, cu alte cuvinte: deficit structural, reajustare macroeconomică, balanţă de plăţi, împrumut extern etc. – asta când vor să fie „tehnici”. Când nu, ne povestesc de grasul din cârca slabului sau ne înjură.

De aceea, acest guvern şi acest preşedinte trebuie să plece urgent. Ca şi orice guvern sau preşedinte care nu vrea sau nu poate să asigure, în mod real, dreptul la subzistenţă cetăţenilor. Soluţia este politică, nu economică. Fiindcă nu e vorba de „inteligenţă”, „competenţă”, sau alte calităţi. Toţi suntem dependenţi, intr-o oarecare măsură, de stat, niciunul dintre noi nu poate reuşi „pe cont propriu”. Şi nu doar bugetarii au nevoie de „bunăvoinţa” statului, nu doar profesorii, medicii, poliţiştii sau cei din administraţie. Nu, şi oamenii de afaceri au nevoie de stat, poate mai mult decât bugetarii. Şi avocaţii, şi consultanţii independenţi, şi artiştii, şi comercianţii, toţi, toţi au nevoie de protecţia statului. Singurii care se pot dispensa, cel puţin teoretic, şi pe o durată limitată de timp, de stat şi de „binefacerile” lui sunt ţăranii care au o gospodărie familială şi trăiesc aproape exclusiv din ceea ce produc în mod direct; dar nu putem face toţi asta.

De aceea, trebuie să terminăm cu prostiile legate de „merite”, de ... nu-ştiu-ce. Oricâte „merite” ar avea cineva, oricăt de calificat şi supra-calificat ar fi, tot moare de foame dacă nu e sprijinit de stat. Ce n-aţi auzit de tinerii aceia care au făcut nu-ştiu-ce studii super-deştepte aici sau în străinătate, şi tot degeaba? Sunteţi supracalificat, nu vă putem angaja ... Statul trebuie să asigure supravieţuirea cetăţenilor săi, punct. Dincolo de asta fiecare poate fi pe cont propriu, nicio problemă, dar, până acolo e o problemă ...

Istoria zilei (3)

27 septembrie (1947): S-a născut, în Dallas –Texas, Meat Loaf (Marvin Lee Aday), actor şi cântăreţ de rock. Este cunoscut şi apreciat mai degrabă în Marea Britanie decât în ţara sa natală.

Istoria zilei (2)

În 26 septembrie 1898 s-a născut, la New York, într-o familie de emigranţi evrei ruşi, George Gershwin (Jacob Gershowitz), unul din cei mai cunoscuţi compozitori americani din prima jumătate a secolului trecut, creator al jazzului simfonic. A încetat din viaţă la 11 iulie 1937, în Los Angeles.

Fără băşcălie

Văzută prin ochii unui străin, România ar apărea ca o ţară aflată într-o criză economică profundă?

Da şi nu.

Da, fiindcă sărăcia e vizibilă la tot pasul. Drumuri neîngrijite, blocuri triste, din perioada comunistă, clădiri istorice lăsate de izbelişte, trenuri şi autobuze infecte, bătrâni cu obrajii scofâlciţi, feţe pline de tristeţe, cerşetori etc., toate sunt semne ale unei sărăcii şi subdezvoltări endemice.

Pe de alte parte, însă, la fel de numeroase sunt şi semnele care ne asigură că în România nu e vorba de niciun fel de criză economică. Astfel, preţul benzinei şi motorinei sun printre cele mai ridicate din Europa, totuşi maşini maşini noi, puternice, zburdă pe şoselele patriei, devenite mult prea înguste pentru această puzderie de autoturisme. Nunţile şi petrecerile se ţin lanţ, iar mâncarea şi băutura curg gârlă. În week-end-uri şi nu numai, mulţimi compacte de orăşeni se îndreaptă spre aşa-zise staţiuni turistice, unde „beneficiază” de servicii de o calitate îndoielnică, la preţuri cu adevărat „nesimţite”. În zilele frumoase, parcurile şi pâlcurile de pădure din preajma oraşelor se populează cu numeroşi „iubitori de natură”. Pe grătare, fripturile şi micii sfârâie ademenitor, iar râuri de bere dispar în burdihanele umflate ale domnilor şi, nu de puţine ori, şi în cele ale doamnelor. Dacă citeşti ziarele sau urmăreşti televiziunile, poţi afla stiri halucinante, în legătură cu modul în care oamenii şi comunităţile stiu să-şi gestioneze resursele, iar când afli de construirea unei fântâni muzicale în valoare de zeci de milioane de euro, bani reorientaţi de la educaţie, asistenţă socială sau construcţii de locuinţe, îţi dai seama că nu poate fi vorba de nicio criză, fiindcă nimeni nu-şi poate imagina cum poţi lua bani din aceste sectoare, fără ca problemele lor să fi fost definitiv si magistral rezolvate.

În capitală şi în ţară au loc zilnic mitinguri şi acţiuni de protest, dar acestea par, mai degrabă, expresia unei dorinţe de „joacă”, de „băşcălie”, decât aceea a unei nemulţumiri autentice şi profunde. În alte ţări, atunci când oameniii sunt nemultumiţi, înalţă baricade pe stradă, dau foc la autoturime, atacă diverse clădiri cu cocteiluri Molotov, au loc ciocniri cu forţele de ordine, soldate cu morţi si răniţi etc. În România, ciocnirile cu forţele de ordine sunt, mai degrabă, „mângâieri” sau „tatonări”, dacă mai e vreunul dus cu targa e din cauză că a stat prea mult la soare şi s-a deshidratat, că nu a băut deloc, sau, dimpotrivă, că a băut prea mult etc., nu din cauza încăierării cu forţele de ordine. Participanţii la aceste acţiuni nu au feţele pământii şi gurile încleştate, dimpotrivă, par destul de veseli şi optimişti, dansează Pinguinul sau Hora Unirii, se hârjonesc puţin cu jandarmii, trag câteva înjurături spumoase, fac câteva gesturi obscene şi pleacă acasă. Marile mulţimi sindicale din Bucureşti sunt aduse cu autocarele din toată ţara, pentru că localnicii nu par prea curioşi de asemenea activităţi. Chiar si aşa, numărul participanţilor este extrem de redus, de câteva zeci de mii, comparativ cu milioanele din alte ţări. Oamenii par a fi convinşi că nu vor obţine, de fapt, nimic, că totul e o joacă, un ritual, de aceea nici nu le este prea clar de ce se află în stradă şi care le sunt revendicările. Şi, tot din acest motiv, nu se sfiesc să termine mitingul în jumătate din timpul alocat, ca să aibă timp şi de-o cafeluţă.

Datorită acestor semnale contradictorii, ajungi să te întrebi tu, cetăţean al României şi trăitor pe aceste meleaguri încă de la naştere, dacă e vorba de o criză reală sau de una de nervi, de o „băgare în seamă”.

Din păcate, e o criză reală, cât se poate de reală şi cât se poate de grea. Dar, nu asta e cea mai mare problemă a Romaniei! Problema este că, în acest moment nu se întrevede nicio soluţie de ieşire din criză, nici azi, nici mâine, nici peste un an, nici peste zece. Am zis bine, da, nici peste ZECE ani nu vom ieşi din criză, indiferent dace pleacă sau nu Băsescu, dacă pleacă sau nu PD-L, dacă vine sau nu PSD, sau PNL, sau Partidul Poporului, sau Albă ca Zăpada, sau Dumnezeu din cer, nici dacă ne dă FMI, sau cine ne-o da, un miliard, ba nu, o mie de miliarde de parai moka, absolut moka, DACĂ nu se schimbă ceva în mentalul acestui popor, al acestor oameni între care mă număr.

Eu cred că bogăţia prezentă a unui om sau a unei naţiuni spune foarte puţin despre ceea ce va fi mâine. Japonia, de pildă, a fost, efectiv, rasă de pe suprafaţa pământului, distrusă complet, desfiinţată în timpul celui de-al doilea război mondial. Ţară mică, suprapopulată, lipsită aproape complet de resurse ale solului şi subsolului, Japonia era candidatul perfect la sărăcie şi subdezvoltare. Şi, totuşi, Japonia a depăşit relativ repede aceste dificultăţi, devenind, pentru decenii la rând, a doua putere economică mondială, concurent redutabil al Statelor Unite sau al Uniunii Europene – chiar, dacă, în prezent, a pierdut acest loc doi în favoarea Chinei, să nu uităm că aceasta din urmă are o pupulaţie de zece ori mai mare şi o suprafaţă mult mai mare. Sau Germania, devenită locomotiva Uniunii Europene. Nu, nu bogăţia, resursele contează, ci calităţile, comportamentul ţării (sau, mă rog, persoanei) respective, atitudinile sale. Nu contează cât de mare e „gaura” prezentă, acolo unde există cumpătare, onestitate, responsabilitate, sârguinţă, dăruire, mâine va fi bine. Sau poimâine. Şi invers, oricât de mare ar fi bogăţia prezentă, mâine poţi da faliment. Cum era cât pe ce să păţească Dubaiul. Pentru că, şi în situaţia în care petrolul îţi curge la robinet, merită să te gândeşti de două ori înainte de a decide să cheltuieşti o sumă mai mare decât PIB-ul României doar pentru a ridica o singură clădire!

Ori, eu nu văd cumpătarea, nu văd măsura. De celelalte nu mai vorbesc. De onestitate, de sârguinţă, de nimic. Dar, nici cumpătarea nu există. Zeci de mii de apartamente stau construite şi nu se vând deoarece proprietarii nu se îndură să lase la preţ, speră că va veni iar anul 2007. Niciodată! Mii şi mii de hectare de teren stau nelucrate, fiindcă nu mai rentează, e mai ieftin să aducem totul din import. Azi am mâncat un măr din Chile! Incredibil! În zona în care stau erau, nu cu foarte mulţi ani în urmă, livezi vestite de meri, caişi, piersici etc. Mai sunt şi-acum ceva relicve. Şi, totuşi, la magazin, se vând mere din Chile! Ce s-o fi întâmplat cu ale noastre? Şi cât ne vom mai permite să facem aşa ceva? Împrumutăm bani de la FMI ca să aducem mere din Chile? În septembrie, când ar trebui să fie plin de mere româneşti?

Am presimţiri sumbre. Romanul nu e cumpătat, nu e echilibrat, nu are măsură. Nu ştiu de ce, dar aşa e. Poate că îi place prea mult viaţa, nu ştiu. Într-o zi se ghiftuieşte până leşină, apoi crapă de foame. Şi ce-i rău în asta, ar zice oarecine, o viaţă am şi-o gaură-n cur, dacă nu mă distrez azi, când s-o fac?

Nimeni, nimeni nu intuieşte cât de gravă e problema noastră, nimeni nu intuieşte cat timp va dura să ne redresăm. Boc crede că va guverna până în 2012, iar creşterea economică din acel an va fi atât de substanţială încât românii vor uita toate păcatele PD-L-ului şi îl vor vota încă om dată. Vise, taică, vise, oricât de necumpătaţi şi de iresponsabili ar fi românii, aşa ceva nu se va întâmpla. În primul rând, fiindcă nici 2011, nici 2012 nu vor fi ani de creştere economică susţinută. În cel mai bun caz, de stagnare. Repet: în cel mai bun caz! Sau, cum se exprimă elegant economiştii: creştere economică zero (plus/minus două procente, adică nesemnificativ). Al doilea motiv, la fel de important, este acela că, după părerea mea, Băsescu, şi, implicit, Boc, nu vor vedea firul ierbii pe funcţiile actuale. Dar, din păcate, va fi vărsare de sânge. Fiindcă, repet, românii nu sunt cumpătaţi, nu au măsură, sunt excesivi etc. Aşa a fost şi în ’89, din păcate, toate ţările est europene şi-au schimbat conducerile fără vărsare de sânge, cu excepţia României – nu discut despre ţările baltice, acolo a fost altceva, nu doar o schimbare a conducerii, ci si un război pentru independenţă.

Când afirm aceste lucruri, mă bazez pe mai multe aspecte, printre care şi evenimentele de ieri. Când un număr relativ mare de poliţişti, în cadru organizat, folosesc apelativul „javră ordinară” pentru a se referi la şeful statului, e limpede că lucrurile sunt foarte grave şi nu pot fi tratate cu indiferenţă. Acest segment de populaţie, care trebuie să asigure legea, a devenit ostil preşedintelui ... şi, in afară de demisie, nu văd soluţii. Cred că majorarea indemnizaţiilor şi altor drepturi salariale ale poliţiştilor este imposibil de realizat, iar dacă s-ar realiza ar atrage imediat revolta altor categorii oprimate. De asemenea, concedierea „elementelor duşmănoase”, a „instigatorilor”, şi crearea, eventual, a unei „poliţii populare” e o misiune imposibilă; oricum, aşa ceva s-a făcut, peste tot, după o schimbare de regim, nu înainte. Altceva nu imi mai vine în minte. Aşa că, probabil, la următoarea manifestaţie, poliţiştii, sau o altă categorie de militari, vor ieşi cu armele din dotare şi, evident, vor fi victime şi dezordini. Multe, puţine, nu ştiu, depinde de foarte mulţi factori.

Problema va fi după. Fiindcă oricare va fi structura puterii după plecarea regimului portocaliu, problemele vor fi foarte mari. Iar soluţia acestor probleme nu poate veni decât de la un lider care să aibă toate calităţile pe care le-ar dori multiplicate apoi în rândul poporului. Să fie cumpătat, onest, responsabil, sârguincios şi dăruit. Doar carisma nu înseamnă nimic.

Dintre cei doi prezumtivi lideri, care vi se pare că întruneşte aceste calităţi? Fiindcă, dacă nu le are, înseamnă că România va continua să fie iresponsabilă şi băşcălioasă. Adică, vom continua să fim în criză.

Ce contează? Cate secunde am fost, în ultimul veac, în afara crizei? Da’, poate că va fi, totuşi, mai bine. Ceva mai bine.

Aş vrea o Românie fără băşcălie.

Istoria zilei (1)

În 25 septembrie 1683, la Dijon, în Franţa, s-a născut Jean-Philippe Rameau, important compozitor, exponent al barocului. Este, de asemenea, şi un important teoretician, fiind autor al unui tratat de armonie celebru în epocă. Moare în 12 septembrie 1764, la Paris.

Românul s-a născut poet

Ar fi putut, la fel de bine, să se fi născut inginer, medic, profesor, economist, explorator, ofiţer sau orice altceva. Dar nu, romanul s-a născut poet. Ce-o fi însemnând asta?

Înseamnă exact ceea ce înseamnă. Vorbim despre matematică, fizică, despre stiinţe în general? Romanul e poet! Vorbim despre tehnologii, despre industrie, construcţii, transporturi etc.? Românul e poet! Vorbim despre agricultură, despre vreme sau despre fotbal? Şi aici românul e poet! Vorbim despre economie, finanţe, bănci şi altele asemenea? Românul e poet înăscut! Vorbim despre literatură, despre muzică, despre arte, în general? Românul e poet până şi în poezie! Dar, românul dă adevărata măsură în politică! Nimeni nu e mai poet în politică decât românul.

Asta trebuie să fie explicaţia a tot ceea ce ni se întâmplă! Suntem cu adevărat poeţi! Poetul face poezii. Poetul nu zideşte case, nu fabrică maşini, nu cultivă pământul, nu face altceva decât poezii. Adică vorbe, cuvinte, palavre. Sau, cum zice poetul – evident, nu? – românul îşi petrece toată viaţa „înşirând cuvinte goale”... Interesantă ocupaţie. Dar nu prea lucrativă.

Acu’, fiecare ştie că poezia nu se face aşa, orişicum. Îţi trebuie, aşa, o „stare”, pe care nu poţi să o ai decât atunci când suferi. Când nu ai nicio problemă, nicio suferinţă, ai burta plină şi puţină căldurică, te apucă somnolenţa şi nu mai poţi scrie nicio poezie. Păi ce, dacă Eminescu nu suferea de foame, de sete, din dragoste, mai comitea el vreun vers? Nu cred.

Acu’ văd ce unii au studiat problema şi au conchis: românii sunt cam tâmpiţi! Cei mai tâmpiţi din Europa! Ai dracu’, nu puteau să spună că suntem poeţi!

Păi, dacă nu eram poeţi în agricultură, mai importam atâta mâncare, în condiţiile în care avem un pământ excelent, pe care, însă, îl lăsăm pârloagă! Dacă nu eram aşa poeţi în economie, aveam şi noi o economie, măcar ca cehii. Dacă eram mai puţin poeţi în medicină, aveam şi medici, şi spitale. Dacă nu eram poeţi în drumuri aveam si noi vreo mie de kilometri de autostrăzi. Şi, mai ales, dacă nu eram aşa de poeţi în politică, aveam si noi un preşedinte, un guvern, ceva. Dar aşa ...

Aşa, avem poezie. Viaţa noastră e o poezie. Pe care ne-o scriu alţii. Cam aşa:

There's a clever old miser who tries
Every method to economise
He said with a wink,
I save gallons of ink
By simply not dotting my I's.

Bravo, Trăienică, ai fost la înălţime!

Cui i-a spus militantul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu aceste cuvinte, şi cu ce ocazie?

Lui Traian Borcescu, în a cărui casă a stat ascuns până pe 23 august 1944.

Cine a fost Traian Borcescu? Unul din adjuncţii lui Eugen Cristescu, şeful Serviciului Special de Informaţii (SSI). Depăşindu-şi atribuţiile, Traian Borcescu s-a implicat în pregătirea loviturii de stat din 23 august 1944 şi, implicit în arestarea şi asasinarea mareşalului Antonescu.

După război, Borcescu a fost arestat şi anchetat la Moscova şi în ţară, fiind, în final, condamnat în 1949 „doar” la închisoare pe viaţă. Spun „doar” pentru că, dacă nu ar fi beneficiat de protecţia lui Emil Bodnăraş, ar fi fost executat precum amicul său Lucreţiu Pătrăşcanu. Eliberat în 1964, Traian Borcescu s-a stins din viaţă cu un singur mare regret: că „meritele” sale nu au fost recunoascute „aşa cum se cuvine” de către comunişti.

Cu ce ocazie? Altădată ...

Fără nicio legătură cu evenimentele de astăzi şi fără nicio aluzie ...

Un nou infinit

Einstein spunea, cândva, că nu cunoaşte decât două lucruri infinite: Universul şi prostia omenească. Asupra primului avea unele dubii (am şi eu).

Dacă ar fi trăit în zilele noastre, Einstein ar fi ştiut, cu siguranţă, că există şi un al treilea lucru infinit: tupeul pedeliştilor.

Vă rog să urmăriţi cu atenţie următorul filmuleţ. Urmăriţi modul în care se disculpă această infractoare dovedită numită Roberta Anastase.



Prima gogomănie (min 0.35): cei care au fost absenţi trebuiau să fie prezenţi pentru a putea demonstra că sunt absenţi! Ok, să trecem peste o asemenea idioţenie. Hai să vedem ce spune mai departe păsărica asta.

Ce s-a întâmplat? PDL a compus o lege foarte importantă pentru români şi pentru România: legea pensiilor. Ce spune, în esenţă, această lege? Un singur cuvânt, din patru litere, ştiţi voi care e ăla. Da’ PDL zice că e o lege bună. O fi. Pentru buzunarele lor. Dar nu pentru români, pentru români este, pur şi simplu, o lege criminală! Este legea prin care pensionarii sunt condamnaţi la o moarte lentă, dureroasă şi umilitoare. Cum, pentru fi adoptată, o astfel de lege are nevoie, totusi, de nişte voturi, PDL face un „aranjament” cu PSD pentru ca acesta din urmă să se „facă că plouă”. Şi, Roberta Anastase spune şi cifra: 127 de miliarde. O spune clar, răspicat, şi o şi repetă. Euro, dolari, lei noi sau lei vechi? Anastase nu o spune, dar cum moneda naţională este leul (nou), înclin să cred că despre asta este vorba. Mă rog, şi dacă ar fi vorba de lei vechi, şi tot ar fi enorm. Pentru că e vorba de bani negri, bani de furat! Chiar dacă nu aveţi habar de contabilitate, vă daţi seama că banii ăstia nu pot fi înscrişi niciunde. În România nu există un cont pentru MITĂ. Mă rog, să zici că îi bagi la tot felul de cheltuieli, în tot felul de conturi, dar cum să bagi o sută douăzeci şi şapte de miliarde la cheltuieli?

Ca umare a acestei tranzacţii, PSD părăseşte sala în momentul votului, înlesnind frauda Robertei Anastase, care i-a considerat în continuare prezenţi şi ca şi când ar fi votat în favoarea legii!

Şi-a primit sau nu PSD banii?

Roberta Anastase o spune foarte clar: o sută douăzeci şi şapte de miliarde a costat votul „fuga PSD-ului” (min 4.45). Ce vreţi mai clar? Sunt banii mei, ai dumneavoastră, ai tuturor. Ai României!

Bun, ce mai spune fătuca asta, chiar că nu mai interesează. Spune că PSD i-a trădat pe români, pe pensionari, ok, dar PDL ce dracu’ a făcut? Mai spune că nu va ceda acestui şantaj ordinar ... care şantaj? Cine şantajează pe cine?

În ţara asta - aşa e când ai mai multe ţări – e nevoie de democraţie, ne asigură Anastase. Şi democraţia asta o fa vace PDL-ul, cu siguranţă ....

Finalul e apoteotic:

Dacă e cineva să îşi dea demisia, dumneavoastră (Ponta?!) sunteţi în aceeaşi situaţie!

Femeia nu-şi pierde timpul să-şi demonstreze nevinovăţia - oare cum ar putea-o face? – ea nu face decât să-i acuze pe altii că sunt la fel de vinovaţi ca ea.

Mi-a zis cineva că-i o lege potrivit căreia orice mânărie nu mai e manărie dacă trece de o anumită sumă, cam cât ar face clădirea tribunalului pe piaţa liberă. Adică, dacă dai o şpagă de o mie, zece mii sau o sută de mii, e grav, grav de tot, puşcăria te mănâncă, ceea ce e foarte logic, şi foarte bine ... şi pe urmă se pune şi întrebarea: de unde dracu’ ai avut o mie pe timpurile astea? Da’ dacă mituieşti în valoare de o sută douăzeci şi sapte de miliarde (e un număr cu nouă cifre!), cine să te mai judece? Că de banii ăia îţi cumperi nu un tribunal, nu un DNA, ci zece, cu tot cu personal, cu utilităţi, cu tot. Şi-am mai înţeles că are şi imunitate scroafa ... nici porcina nu o atinge. Da’, dacă ahaşunuenunu n-are ce-i face, oare un acapatruş’şapte ce-ar face?

Enjoy communism!

Izvoare istorice convergente apreciază că, până în 23 august 1944, Partidul Comunist Român a fost, practic, inexistent în România. Numărând maximum o 1150 de membri, marea majoritate de etnii străine (evrei, ruşi, maghiari, bulgari etc.), de fapt agenţi sovietici, condus, din 1924 până în 1944, de lideri străini: maghiarul Elek Köblős, între 1924 şi 1928, ucraineanul Vitali Holostenko, între 1928-1931, polonezul Alexandru Ștefanski (Gorn), între1931-1934, evreul Eugen Iacobovici, între 1934 şi 1936, bulgarul Boris Ștefanov, între 1936 şi 1940, Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940 şi, în fine István Fóris, tot evreu maghiar, din 1940 până 1944, organizându-şi congresele în străinătate (Viena-1924, Harkov-1928, Gorikovo-1931), PCR nu avea cum se reprezinte altceva, la acea dată, decât interesele unei puteri străine, în speţă Uniunea Sovietică, nicidecum pe cele ale muncitorului şi ţăranului român, pe care, chipurile îl reprezenta. Cu toate acestea, în toată istoriografia comunistă de până în 22 decembrie 1989, PCR era prezentat ca principalul artizan al actului de la 23 august 1944, prezentat iniţial ca „întoarcere a armelor”, iar mai apoi ca „mare revoluţie etc.”. Cum dracu’ puteau cca. o mie de oameni, din care trei sferturi în puşcării, iar restul în străinătate, să organizeze o „mare revoluţie”? Ei, uite că au putut, şi nu numai asta. În 19 noiembrie 1946, bolşevicii si „tovarăşii lor de drum”, grupaţi în Blocul Partidelor Democrate, au reusit o strălucită victorie în alegeri, cu un scor de cca. 70%. Cam cât a avut şi „marea alianţă” PDL-PSD, care a guvernat ţara în 2009.

Ce a urmat, se cunoaşte. O dictatură cruntă, mai cu seamă până în 1965, şi jumătate de secol de comunism.

Astăzi, acei vrednici bolşevici din’46 s-ar declara mândri de pupila lor Roberta Anastase. Pentru că, în ’46 comuniştii au furat de-au rupt, dar asta în anumite condiţii: nu în văzul camerelor de luat vederi, şi cu trupele sovietice în spate. Azi, Roberta Anastase fură cu o neruşinare înmiită, în văzul tuturor. Şi nici nu-i pasă! Şi, nici nu avem trupe de ocupaţie în ţară – asta dacă nu-i pun la socoteală pe reprezentanţii FMI, care vin din când în când.

Eu cred că ar fi momentul ca România se se scape odată de Băsescu şi PDL. Fiindcă hoţi mai mari ca ăştia nu cred să fi existat, comuniştii au fost niste învăţăcei.

Alternativa? O jumătate de veac de „băsescianism”?? Adică, tot un fel de comunism, dar cu coca-cola. Brr, simt că mă cuprinde groaza ... Dar Ana Pauker s-ar bucura, nu?

Statul raţional şi problema pensiilor

N-am mai scris cam de multişor de lucruri „serioase”. Cum ar fi, de exemplu, pensiile.

Problema aceasta ar trebui să fie cât se poate de serioasă şi s-ar cuveni să i se identifice nişte soluţii cât se poate de serioase. Din păcate, guvernul Boc al nu-ştiu-câtelea o rezolvă din condei: 65 de ani vârsta de pensionare, atât pentru bărbaţi, cât si pentru femei, 39% punctul de pensie, penalizări dure pentru cei care se pensionează anticipat. Opoziţia nu se lasă şi atacă legea la CC.

Adevărul este că trebuie făcut ceva cu pensiile. În acest moment, deficitul fondului de pensii este imens. Şi va continua să crească... Şi ... problema nu e doar a României. Peste tot în lume, sistemele de pensii nu sunt sustenabile.

De ce? E foarte simplu. Vreme de vreo trei milioane de ani, omenirea s-a descurcat bine-mersi şi fără pensii. Dar, odată cu revoluţia industrială, acest lucru n-a mai fost posibil. De ce?

Foarte simplu. În perioada preindustrială, oamenii munceau până crăpau. Sau, mă rog, până cădeau la pat. Nu exista noţiunea de pensie şi, evident, nici aceea de vârstă de pensionare. În gospodăria tradiţională de tip preindustrial tot timpul e ceva de făcut, si dacă ţi-au scăzut puterile. Nu e nici timp, nici loc de stat pe vatră. Cum şi iarna, când nu mai e mare lucru de făcut în agricultură, se poate face ceva prin casă, sau pe lângă casă. Dar asta e valabil numai în gospodăria ţărănească tradiţională, unde există casă, grădină, animale etc.

La începuturi, civilizaţia industrială se baza pe muncă fizică, pe efort intensiv. Era vorba de muncă grea, bărbătească, de efort susţinut, pentru a lovi cu ciocanul în oţelărie, sau pentru a umple vagoneţii cu cărbune, sau pentru a tăia lemne, sau pentru a exploata ţiţeiul. Nici în industria aşa-zis uşoară munca nu era deloc uşoară. Zeci de ore de stat în picioare, în frig, în vânt, sau, dimpotrivă, în căldură înăbuşitoare, în zgomot infernal, într-un aer impregnat de câlţi şi fulgi de bumbac, cam aşa era munca în primele fabrici textile.

În aceste condiţii, se înţelege că omul nu putea să lucreze astfel la nesfârşit. La un moment dat, datorită vârstei sau bolilor, trebuia să renunţe. Cum, pe vremea aceea nu prea erau joburi de răspuns la telefon, de plimbat hârtii dintr-un birou în altul sau mângâiat mouseul, e limpede că, odată cu reducerea forţei fizice, angajatul devenea inutil pentru patron. Acesta a fost contextul în care au fost inventate pensiile.

Sistemele de pensii s-au fundamentat pe calculele unor matematicieni din epocă. Calculele sunt şi astăzi corecte, dar ele nu mai reflectă realitatea. Fiindcă, spre deosebire de timpurile acelea, oamenii intră „în producţie” nu la cincisprezece ani, ci zece ani mai târziu, se căsătoresc mai târziu sau niciodată şi, au, în medie, nu cinci-şase copii, ci o jumătate sau trei sferturi. Şi astfel se face că un pensionar trebuie întreţinut nu de cinci-şase angajaţi, ci de o jumătate, sau de trei-sferturi de angajat. Asta fără să mai vorbim de speranţa de viaţă, care, practic, s-a dublat în ultimii două sute de ani. În aceste condiţii, nu este posibil ca vreun sta se mai poate asigura pensii „decente” foştilor angajaţi.

Când scriu „decent” nu mă refer la cuantum, ci la raportul faţă de veniturile medii ale angajaţilor „activi”. Un venit de cca. 300-400 de euro lunar poate fi considerat absolut onorabil pentru România de azi, dar, pentru Luxemburg, nu. Acolo, „decent” înseamnă cu totul altceva decât în România. Dar, pentru orice ţară din lume, un venit echivalent cu a zecea parte din venitul mediu al unui angajat e, cu siguranţă, „indecent”. Problema majoră a sistemelor de pensii constă în asigurarea unui raport „omenesc” între pensia medie şi salariul mediu. Opinia mea este că acest raport ar trebui se fie, in mod clar, supraunitar, deoarece cheltuielile obligatorii, în special cu medicamentele, cresc pe măsura înaintării în vârstă. Dacă acest lucru este imposibil, ar fi de dorit ca raportul să nu fie, totuşi, subunitar, sau să nu fie „prea” subunitar. Dar, nici asta nu este posibil. Şi nu este posibil pentru că, în acest caz, angajatul ar trebui taxat excesiv, iar aceasta ar produce efecte contrarii: dezvoltarea economiei negre, nefiscalizate etc. În condiţiile ţării noastre, al raportului numeric între angajati şi pensionari, pentru a avea astfel de pensii „decente”, ar trebui ca jumătate din veniturile brute ale angajaţilor să fie utilizate pentru susţinerea fondului de pensii. O situaţie evident absurdă.

Altă „soluţie” ar consta în creşterea vârstei de pensionare. Bun-bun, dar la cât? Hmm ... cred că, pentru a asigura un raport de un pensionar la cinci-şapte angajaţi, ca la începuturile epocii industriale, vârsta de pensionare ar trebui împinsă mult dincolo de speranţa de viaţă, să zicem, la 75-80 de ani, în cazul bărbaţilor, 80-85 de ani în cazul femeilor. Cum „sună” astfel de cifre pentru vârsta de pensionare?

Bine, asta este o prostie, pentru că, nici dacă s-ar decreta „muncă până la moarte” nu s-ar mai putea atinge raportul sus-menţionat, si aceasta din cauza pensiilor „de boală”, care reprezintă, la ora actuală, circa o treime din numărul total al angajaţilor.

Şi, totuşi, ce e de făcut?

Ar trebui create condiţii adecvate de muncă pentru persoanele în vârstă. La ora actuală, există nenumărate joburi în care nu este nevoie de forţă fizică deosebită, de o viteză de reacţie extraordinară, de alte calităţi pe care, să presupunem, un vârstnic nu le-ar mai avea. Nu vreau să dau exemple, fiecare cunoaşte astfel de situaţii. Din păcate, în România, „bătrâneţea” începe undeva în jurul vârstei de 40-45 de ani. Dincolo de această vârstă, angajatorii sunt extrem de reticenţi în a o angaja. Ceea ce este, pe de o parte, absurd, iar pe de altă parte, extrem de păgubos.

Marea majoritate a pensionarilor de astăzi nu sunt persoane ţintuite la pat, bolnave, incapabile să se îngrijească şi incapabile de muncă. Fireşte, există şi astfel de pensionari, dar ei nu constituie, în niciun caz, majoritatea. Pensionarii constituie, la ora actuală, o resursă enormă de forţă de muncă, din păcate aruncată peste bord, desconsiderată. Înainte spuneam „cine nu are bătrâni, să şi-i cumpere”, acum e cu totul altceva ... ceea ce nu înseamnă că e mai bine.

Dar, vor, oare, pensionarii vor să lucreze? Asta-i bună! Cum să nu vrea să lucreze, mai ales în condiţiile în care, astfel, îşi pot rotunji şi veniturile. Ce, ne închipuim, oare, că pensionarilor le place să se uite cât e ziulica de mare la televizor, sau să se strângă în parcuri şi pieţe pentru a discuta despre fotbal, vreme, agricultură, politică şi, mai ales despre cât de săraci au ajuns şi cat de inutili se simt? Chiar credem că pensionarilor le place să facă astfel de lucruri? Aiurea, le fac de nevoie, fiindcă societatea nu le mai oferă alte posibilităţi! Am văzut pensionari de-a dreptul disperaţi să lucreze! Mulţi. Şi nu erau, neapărat, dintre cei mai săraci! Erau dintre cei activi, dintre cei pentru care lipsa activităţii însemna, aproape, o condamnare la moarte.

Trebuie aşadar, ca statul să elaboreze un pachet legislativ de sprijinire a angajării vârstnicilor. Locuri de muncă protejate. Firmele trebuie încurajate să-si menţină angajaţii o perioadă cât mai îndelungată, eventual, pe alte posturi şi poziţii, cu program adaptat etc.

Asta pe de o parte. Iar pe de altă parte, oamenii trebuie responsabilizaţi pentru a economisi încă din tinereţe. Este vorba, aşadar, de fondurile de pensii private, a căror activitate trebuie monitorizată strict. Petru că unul din rolurile statului ar trebui să fie şi acesta, de garant al proprietăţii individuale a cetăţenilor săi.

Şi, bineînţeles, statul ar trebui să asigure, în mod gratuit, alimente, îmbrăcăminte şi locuinţă pentru toţi cetăţenii săi, lucru pe care l-am evidenţiat în toate postările despre statul raţional.

Deocamdată, statul român nu face mai nimic din toate aceste lucruri. Şi ... nu doar statul român. Pentru că sunt puţini cei care conştientizează faptul că epoca industrială s-a terminat. Aşa că ...

P.S. Cei care îşi imaginează că, a susţine dreptul vârstnicilor la muncă însemnă a-i „condamna” la muncă, ar fi bine să ia în considerare acest articol. Lucrurile nu sunt deloc simple, societatea românească e profund divizată, gradul de coeziune e foarte scăzut, iar aceste lucruri nu sunt, în mod necesar, datorate crizei, ci lipsei de educaţie morală.

Unora le place Marx

Vlad Ţepeş – o poveste de actualitate

Conform legendei, multor bandiţi şi tâlhari „li s-a tras” de la Vlad Ţepeş. Li s-a tras ... ţeapa. Domnul a murit, dar legenda a rămas. Şi se pare că e mai actuală decât oricând. Şi acum „li se mai trage” unora de la Ţepeş. Dar nu de la domnul Ţepeş, ci de la liceul Ţepeş.

Pentru moment, „pe făraş” e unu’ Ciobanu. Directorul liceului, sau, mă rog, fostul director. Dar, pe parcursul povestirii veţi mai întâlni şi alte nume, cum ar fi: Popescu 1 şi 2, Barna, Oprea, Funeriu, chiar şi Boc, şi de ce nu, chiar Sârbu şi Ostaficiuc. Lor, şi numai lor, le doresc din tot sufletul să „li se tragă”, şi cât mai repede. Şi tot de la Ţepeş ... sau de la orice, că nici nu mai contează.

*

Conform legii, funcţia de director de unitate de învăţământ preuniversitar se obţine în urma susţinerii unui concurs specific. Evaluarea vizează mai multe aspecte esenţiale, şi anume: competenţa profesional-ştiinţifică şi managerială, demonstrată atât prin curriculum vitae, dar şi prin probe teoretice şi practice prin care candidatul probează cunoaşterea legislaţiei specifice, a unei limbi străine de circulaţie, a operării pe calculator. De asemenea, fiecare candidat trebuie să prezinte un proiect de dezvoltare instituţională, care nu este altceva decât concretizarea viziunii sale manageriale, dar trebuie şi să respecte nişte criterii cât de cât obiective. Ideea este că, până la urmă, această evaluare are o anumită aparenţă de seriozitate şi nu se face chiar „pocnind din degete”. Că, în realitate lucrurile pot sta puţin altfel, că nu întotdeauna competenţa şi probitatea profesională triumfă, e deja altceva.

În mod normal, aceste concursuri ar trebui să aibă loc de două ori pe an şi toate posturile vacante ar trebui scoase la concurs. Lucrurile au stat cam aşa până acum vreo trei ani, când, în urma unui ordin al ministrului de atunci, Cristian Adomniţei, concursurile au fost suspendate pe termen nelimitat.

Sunt - sau, mai degrabă, erau – situaţii în care, în urma concursului, postul continua să rămână vacant, fie din lipsă de candidaţi, fie datorită punctajului slab obţinut. Într-o astfel de situaţie, ca şi în orice altă situaţie în care se vacantează un astfel de post, inspectorul şcolar general din judeţul respectiv numeşte un director cu delegaţie, până la primul concurs, dar nu mai târziu de încheierea anului şcolar curent, care are loc în 31 august.

Care sunt criteriile potrivit cărora inspectorul şcolar general face aceste numiri? Legea nu precizează, şi, dacă legea nu precizează, înseamnă că practic, singurul criteriu este cel al bunului-plac al inspectorului şcolar general, învăluit, dacă acesta este un om „simţit” şi „cu principii”, într-o foiţă de staniol cât mai frumos colorată. Dar, tot bun-plac se cheamă.

Legea asta, cu privire la directori, e destul de veche. S-a aplicat, într-o formă foarte asemănătoare, şi pe vremea pesedeului, şi în cea a cedereului, dar niciodată lucrurile nu au fost 100% corecte. Exista chiar şi o cutumă, evident neoficială, că de aia e cutumă, a pre-numirii. Iată cum funcţiona această cutumă.

Concursurile respective se organizau în două sesiuni, şi anume martie-aprilie şi octombrie-noiembrie. Probabil, legiuitorul s-a gândit că în perioada iulie-august e vară, e cald, e concediu, şi, de aceea, o astfel de activitate e foarte anevoios de organizat. În plus, o astfel de schimbare efectuată fie în mijlocul anului şcolar, fie în perioada premergătoare încheierii anului, e de real folos şi elevilor, şi profesorilor, si tuturor.

Bun, să spunem că, în urma concursului desfăşurat în luna octombrie sau noiembrie, cetăţeanul X era numit director al şcolii Y. Cum tot acest proces presupunea mai multe etape şi proceduri, numirea efectivă se făcea pe 1 decembrie. Peste patru ani, când omului i se încheia mandatul, postul nu i se scotea la concurs. De ce? Păi, dacă omul avea mandat până în 30 noiembrie, cum să îi scoţi postul la concurs în octombrie? Nu se putea face aşa ceva, nu era uman, si nici legal ... Aşa că, fix în ultima zi de mandat, omul primea o decizie de eliberare din funcţie, ca urmare a expirării mandatului. De regulă, acestă decizie venea însoţită de o alta, de numire a noului director. Dacă numele acestuia era acelaşi cu al vechiului director, mesajul era foarte clar, însemna că are ok-ul inspectoratului pentru a-şi continua activitatea până la primul concurs, la care, destul de frecvent, „uita” să se prezinte dacă nu avea contracandidat. Dacă, în schimb, numele noului director nu era cel al vechiului director, însemna că acesta din urmă a căzut în dizgraţia inspectoratului şi, prin urmare, are şanse reduse de a câştiga concursul şi de a fi re-numit. Aceasta este explicaţia pentru care aceste concursuri nu stârneau mari pasiuni, iar numărul posturilor scoase la concurs depăşea, de fiecare dată, numărul candidaţilor.

Existau, însă, şi situaţii, în care candidaţi „căpoşi” sfidau această cutumă şi se înscriau la concurs împotriva directorului în funcţie. Uneori, chiar reuşeau să câştige concursurile, tot pentru o aparenţă de normalitate şi corectitudine.

Dar, asta a fost odată ... Acum, lucrurile sunt mult mai simple. „Generalul” numeşte directorii după cum vrea muşchii lui. Dacă e un „iezuit”, îi schimbă pe toţi. Dar „iezuiţii” nu au viaţă lungă, aşa că e mult mai probabil să fie un „pragmatic”. Şi, dacă e „pragmatic”, îi schimbă numai pe cei „incapabili”. Iar aceştia sunt, întotdeauna, cei „inadaptabili”. Cei care nu se pot „acomoda” foarte uşor cu anumite schimbări ... Sau, în mod excepţional, cei care au „călcat pe bătătură”, urât de tot, un anume personaj politic.

Ei, aşa ceva se întâmplă, acum, în Timiş. Noul inspector şcolar general, Marin Popescu, şi-a permis luxul de a-l schimba pe unul din aceşti „monştri sacri”, anume pe Tiberiu Ciobanu, director al liceului „Vlad Ţepeş”. Dar cine este Tiberiu Ciobanu?

Tiberiu Ciobanu este un cocălar. Unul de viţă „nobilă”, un intelectual „rasat”, dar, până la urmă, tot un helmint înotând vesel în mlaştina lipsei de principii. Mai nou venit în tagma directorilor de licee „eterni” – are „doar” două mandate şi doisprezece ani vechime în aceasă postură – Tiberiu Ciobanu s-a făcut repede remarcat în conştiinţa publică, graţie şi emisiunilor sale săptămânale de la postul local de televiziune Tele Europa Nova. Umil până la dispariţie cu cei „mari”, critic acerb al celor „mici” sau dizgraţiaţi, Tiberiu Ciobanu este, totuşi, un exemplar rarisim. Fiindcă talentul de a servi, în acelaşi timp, şi unui stăpân, si duşmanului său, e o aptitudine care nu se întâlneşte la tot pasul. Din acest motiv, probabil, personajul crea o puternică impresie tuturor celor care aveau nu foarte plăcuta ocazie de a-l cunoaşte. Dincolo de o cât se poate de naturală repulsie, individul lăsa şi o puternică impresie de invulnerabilitate. Să îndrăznească cineva să-l mazilească pe Ciobanu? Pe marele Ciobanu? Nu, asta era, sau părea a fi, cu neputinţă.

Tiberiu Ciobanu a devenit director al Şcolii generale nr. 23 din Timişoara acum doisprezece ani. Între timp, ca urmare a diligenţelor sale către oficialităţi, în 2003, prin ordin de ministru, şcoala este „înălţată”. Devine liceu. Ciobanu este, aşadar, „ctitor” de şcoală. Iar şcoala ctitorită de el devine, în scurt timp, unul din cele mai renumite licee din Timişoara.

An de an, aureola lui Ciobanu creşte. Devine un fel de deux ex machina al învăţământului timişean, un piţifelnic fără de care nimic nu se mai poate face sau/şi desface în acest sector, în această parte de ţară, omul care le ştie şi le face pe toate, puternic, curajos, imparţial etc. Iar şcoala lui creşte şi înfloreşte într-o lune precum alţii într-un secol, până ajunge să se confunde, să se identifice cu persoana marelui ctitor.

Şi acum, ca un trăsnet, noul inspector general, Marin Popescu, îl revocă pe Ciobanu! Măi, să fie, măi, să fie ...

Ei, dar se pare că, de fapt, nu Popescu l-a schimbat pe Ciobanu. Fiindcă, la început, adică în luna august, Ciobanu primise ok-ul din partea Consiliului de Administraţie al IŞJ. Ulterior, însă, CA al IŞJ a revenit, iar director al liceului a fost numită doamna Lia Istin, nimeni alta decât fosta inspectoare de zonă, restructurată în urma reducerilor de personal de la IŞJ. A, deci problema a fost aceea a asigurării unui loc de muncă doamnei Istin? Înclin să cred că nu. Ciobanu a trebuit să plece nu fiindcă a venit doamna Istin, ci fiindcă a trebuit să plece. Şi, a trebuit să plece datorită faptului că a fost „lucrat” operativ de fosta sa colegă de partid, doamna Maria Barna. Care, nu se ştie din ce motive, nu-l mai vrea director şi basta.

Ei, dar cine e doamna Barna? Doamna Barna este o nimeni – aşa-i că nu aţi mai auzit de numele ei? – devenită deputat de Timiş pe listele PSD. Devenită mai apoi uneperistă de-a lu’ Oprea. Care Oprea nu-ş de ce-i face toate voile acestei doamne Barna – sau, mă rog, îi face această voie – şi care a pus şi el o vorbă mai sus. Cât de sus? Su..us de tot. Şi a spus că, dacă nu e schimbat directorul de la Ţepeş, el, Gabriel Oprea, îşi ia jucăriile si pleacă! O-le-le, se prăvăleşte guvernu’.

Bun, asta e o variantă. Dar, mai sunt şi altele. Ăştia se-acoperă unul pe altul ca la balamuc. Nu mai ştii ce e acolo, e o curvăsărie politică de nu ştii care cu care.

În Timiş, PSD nu a prea contat niciodată. Şi asta din cauze, să le zicem, obiective, dar şi subiective. Motive care ţin de înţelegeri oculte şi de calitatea oamenilor. Alianţa pentru România, acea celebră coaliţie de 70%, care a îngropat ţara în proporţie de 70%, îi are printre coautori şi pe Ilie Sârbu, nimeni altul decât tatăl Dacianei şi socrul lui Ponta – ăsta ştiţi cine-i, nu? – iar Ilie Sârbu este membru marcant al PSD Timiş. De fapt, al unei ramuri a PSD Timiş, anume aceea care „colaborează” foarte bine cu pedeliştii lui Ostaficiuc, în timp ce cealaltă parte ţine echilibrul, cu liberalii lui Robu şi ţărăniştii lui Ciuhandu. Ei, încurcate sunt căile ...

Aşa că nimeni nu ştie ce s-a întâmplat. Doar atât: i-a venit rândul şi lui Ciobanu. Şi, după toate probabilităţile, de la prietenii săi din partid. Că de-aia-s prietenii prieteni. Ca să te trădeze. Duşmanii n-o fac niciodată!

Bun, da’ nici Ciobanu nu-i de ici-colea. Nu se lasă el intimidat de nu-ş ce bijniţar pe nume Oprea – nu eu am zis-o, cred că Băselu’ a zis-o, înainte de a-l pune ministru. De fapt, a zis-o mai urât ...

Şi ce face, în aceste condiţii, Ciobanu? Face şi el ce poate: mobilizează colegii, elevii, părinţii etc. Părinţii asediază IŞJ-ul, profesorii se baricadează în şcoală, iar elevii face şi ei ce pot. Adică desene pe asfalt si desene animate, că tot sunt profesorii în grevă – cam infantil, de la nişte elevi ai unui liceu de elită me aşteptam la altceva, măcar la nişte păcănele, ceva, nu desene pe asfalt. O mămică intră în greva foamei. Sau, anunţă că intră în greva foamei. Profesorii au sloganuri ciudate. Ceva în genul: „Tăiaţi-ne salariile, daţi-ne afară, dar lăsaţi-ne directorul”.

Oprea, Barna, Funeriu, şi care-o mai fi, sunt la Bucureşti. Numirea şi/sau revocarea lui Ciobanu stau în pixul lui Popescu. Al lui Marin Popescu, tartorul de la IŞJ. Care nu cedează. Sau, nu e lăsat să cedeze.

Atunci, Ciobanu trece la planul B. Intră în scenă un alt Popescu. Virgil Popescu, şeful judeţean al celor de la Spiru Haret, altă hahaleră. Care, bineînţeles, îşi ridică şi el glasul în apărarea lui Ciobanu. De ce, nu ştiu. Că nu cred că asta e treaba sindicatului. Unde era, oare, sindicatul când Băsescu tăia salariile cu 25%? Ce a făcut, atunci, sindicatul? Acum, mai bine ar tăcea!

Intră în scenă şi măscăricii regelui. Revoluţionarii. Ştiţi, Timişoara are mai multe aşa-zise organizaţii de revoluţionari. Ce fac aceşti revoluţionari, cu ce se îndeletnicesc, habar nu am. Din când în când, îşi mai dau cu presupusul în chestiuni în care, în mod evident, nu se pricep. Anul trecut îi înjurau pe Antonescu şi pe Ciuhandu (primarul Timişoarei si important lider ţărănist – aripa Sârbu), că au bătut palma cu Geoană. Mai bine ar fi tăcut atunci, poate că dacă o făceau, nu mai aveau de ce să se revolte acum.

Mai nou, Ciobanu şi susţinătorii săi merg cu jalba-n proţap în faţa Comisiei Europene. Să te străpezeşti de râs, nu alta! Ce va face, oare, Comisia Europeană? Îl va repune în funcţie pe Ciobanu? Mira-m-aş.

Între timp, activitatea în acest liceu este paralizată. Profesorii în grevă, elevii la desene pe asfalt, părinţii la miting.

Evident că revocarea lui Ciobanu e o mare porcărie. Evident că e o chestie orchestrată politic. Evident că Popescu nu-i mai breaz decât Ciobanu. Mă refeream la Marin Popescu, inspectorul, dar, dacă aţi crezut că e vorba de sindicalist, de Virgil Popescu, merge şi aşa. Toţi sunt nişte lepre, şi Barna, şi Oprea, şi Funeriu, toţi. Dar, despre toate aceste personaje, poate, mai pe larg, altădată. Pentru că nu acesta este fondul problemei. Fondul problemei e altul. E vorba de ordinul lui Adomniţei, pe care nu l-a abrogat nimeni. Şi nu l-a abrogat fiindcă e convenabil!

Vă mai aduceţi aminte de ministrul învăţământului din guvernul Boc 1? Numele său e Ecaterina Andronescu. De la PSD. Şi vă mai amintiţi ce-a spus si ce-a făcut Abramburica?

Ea era la minister, dar în judeţe erau inspectori generali puşi de PDL, foarte mulţi dintre ei. Şi ăştia au început să schimbe directorii de şcoli după cum le venea bine. Care nu convenea, out! Şi ce-a zis Abramburica? A zis: bă, voi politizaţi prea mult învăţământul, de-acu încolo oţi fi voi generali peste judeţe, dar directorii îi pun eu cu mânuţa mea. Şi s-a supărat Boc cel Mic şi-a zis şi el: cucoană, dacă ţi s-o urât cu binele, te pun călare pe mătură şi te-arunc din guvern, lasă-i pe generali să-şi facă de cap! Şi madam Abramburica s-a executat, că n-avea ce face!

Da’ de ce n-o fi zis ea: ia, să dăm drumul la concursuri, să nu mai fie directorii numiţi de mine, dar nici de generali? De ce n-o fi zis asta?

Şi-a venit guvernul 2 în 1, cu Boc (!?) la educaţie, da’ lui nu-i stătea capul la concursuri şi alte d-alea. Apoi a venit gibonul care calculează traiectorii si viteze, dar nici el n-a zis: să dăm drumul la concursuri. Nu! Fiindcă-i convine aşa!

Am auzit de tot felul de revendicări ale sindicatelor în ultimii ani, dar să se solicite organizarea de concursuri pentru ocuparea funcţiilor de director de şcoală, nu. Că nu era important. Păi, dacă nu era important, de ce mai behăie acum?

Mie îmi pare bine că se întamplă asta. Poate se mai luminează nişte proşti de ce mârşăvii sunt în stare portocalii ... Poate. Oricum, vine rândul şi lui Popescu, şi al lui Barna, Oprea sau Funeriu. Puţintică răbdare!

În ceea ce îl priveşte pe Ciobanu, regret ... a pierdut şansa de a fi DEMN. A te agăţa de un scaun cu atâta obstinaţie, a face tot acest circ ... pentru ce? Crede Ciobanu că îl va pune Popescu înapoi? Never, acum şi să vrea, nu mai are cum. Că, dacă-l pune înapoi pe Ciobanu, pleacă el.

Asta e, Ciobanu a pierdut. Direcţiunea a pierdut-o, probabil, pentru un timp mai lung sau mai scurt ... cred că va mai fi director, e predestinat pentru asta. Dar demnitatea ... nu ştiu. Pentru că, a fi demis de portocalii este o ONOARE, eu aşa consider. Cu condiţia de a pleca cu fruntea sus şi cu constiinţa datoriei împlinite, nu de a face un asemenea circ, de a te agăţa de o funcţie ca pruncul de ţâţă. Pentru că, la urma-urmei, şi Ciobanu e de meserie profesor, nu director. Şi, dacă e profesor, şi e bun, poate face lucruri bune şi ca profesor. Mai ales ca profesor.

În altă ordine de idei: uitaţi ce spune nesimţitul ăsta de Popescu, cu referire la acest caz.

Că nu intră Ciobanu în viziunea lui managerială. Hmm ... ce să zic? Am spus-o, ca om nu dau nici două parale pe acest Ciobanu. Dar, poate ca director e bun, nu ştiu. Şi, dacă treaba merge, într-adevăr, bine, repet, dacă merge cu adevărat bine, atunci ar trebui lăsat, chiar dacă e o scârbă ... Da’ care dracu’ o fi viziunea lui Popescu? Că eu n-o ştiu. Nici pe-a lui Funeriu n-o ştiu, dar văd: şcoli închise, desfiinţate, profesori cu salarii reduse, umiliţi, batjocoriţi, concediaţi, politizare excesivă, abuzuri de tot felul, multe vorbărie despre calitate, dar calitate ioc. Cam asta trebuie să fie şi viziunea lui Popescu, si-atunci face să intri într-o astfel de viziune? Şi încă cu de-a sila?

Şi încă:

Sunt mai multe motive pentru care nu i s-a prelungit mandatul de director, printre care modul de organizarea unităţii de învăţământ şi schema de personal. Domnia sa poate să participe la concursul de director care se va organiza la liceu în această toamna.

Hopa! Deci Funeriu va da drumul la concursurile pentru directori? Că eu aşa înţeleg. Bine ar fi! Ar fi un lucru bun, probabil primul pe care l-ar face Funeriu în calitate de ministru. Dar ... „se va organiza la liceu”?! Cum vine asta? Înseamnă că va intra în vigoare legea lui Funeriu? Altă porcărie ... Oricum, va fi o apreciere la fel de subiectivă, de strâmbă ca şi ministrul Funeriu. De, cum e turcul si pistolul! Dar, vom trăi şi vom vedea!

Vin vremuri interesante!

Vă mai amintiţi că pronosticam o prezenţă foarte „vie” a „generalului” Popescu în media? Uite că am avut dreptate! Şi ăsta e doar începutul!