Această poveste e foarte veche, zice-se din vremea în care Dumnezeu şi Sfântul Petru obişnuiau să meargă pe Pământ. Într-o astfel de peregrinare, fiind îngrozitor de flămânzi si obosiţi, după ce, în prealabil fusesere refuzaţi de nu-ştiu-câţi bogătaşi, au cerut mâncare şi găzduire unei familii foarte sărace. Aceia i-au primit şi ospătat cu multă dragoste. Le-au pus în faţă toate bucatele pe care le aveau, lăsându-se pe sine flămânzi, le-au pus aşternuturi curate şi i-au culcat în singurul pat pe care îl aveau etc, culcându-se ei înşişi în grajd etc. Călătorii ştiau, fireşte, ce se întâmplă, şi acceptau pentru a nu strica plăcerea gazdelor. În cele din urmă, Sfântul Petru a spus totuşi:
- Nu e drept, Doamne, ca oameni atât de buni să trăiască întro sărăcie atât de cruntă.
- Dar, Petre, ce bogăţie poate fi mare decât un suflet aşa de bun?
Nişte călugări învăţaţi, oameni cu rang înalt în ierahia bisericească, fiind într-o peregrinare, au cerut găzduire unui bătrân sărac. Seara, acesta începu să se roage, şi o făcea cam aşa:
- Doamne Dumnezeule, eu nu am prea multe, dar tot ce am împart cu tine. Uite, nu vreau să mă laud, dar fac nişte sarmale, de te lingi pe degete. Când ţi-o fi foame, să nu uiţi să-mi treci pragul. Şi dacă, de-aâta drum, opincile Îţi vor fi rupte, să ştii că vei fi nimerit unde trebuie! Opinci ca mine nu face nimeni, cale de şapte sate. O să-ţi fac o pereche de opinci de-o să mă pomeneşti, şi-o să mai vii, că toţi cei cărora le-am făcut opinci au mai vrut.
Auzind aceste vorbe nesăbuite, călugării s-au cam mâniat si l-au luat la întrebări pe bătrân:
- Măi omule, dar, oare, tu n-ai pic de ruşine? Tu crezi că Dumnezeu umblă în opinci rupte şi se linge pe degete? N-ai pic de simţire şi bună-cuviinţă?
- Apoi, boieri dumneavoastră, eu nu ştiu carte, şi mă rog şi eu aşa cum îmi vine, că nu m-a învăţat nimeni.
- Atunci, te-o învăţa noi.
Zis şi făcut. Bătrânul se dovedi a fi un şcolar foarte sârguincios, astfel încât învăţă foarte repede să se roage cuviincios, după carte.
Călugării plecară cu sufletul uşor, gândindu-se la ce faptă bună şi frumoasă în faţa lui Dumnezeu făcuseră.
Ajunşi la mânăstire, călugării începură să se roage cu sârg, conform canoanelor. Nu mică le-a fost mirarea când auziră vocea lui Dumnezeu. Şi nu era deloc o voce blândă, ci una mustrătoare.
- Dar, Doamne, omul acela spunea numai necuviinţe. Tot ceea ce am făcut a fost să îl învăţăm să fie cuviincios, după datină. N-am făcut alta decât să aducem un suflet rătăcit pe calea cea dreaptă.
- Suflete rătăcite sunteţi voi, fariseilor, şi l-aţi făcut şi pe omul acesta să fie ca voi. Omul acesta se ruga, până acum, cu inima, şi tot ceea ce spunea era iubire. Când iubeşti – dar, voi, suflete goale, nu ştiţi ce e iubirea – nu faci alta decât oferi, oferi tot ce ai, fără să îţi pese dacă jigneşti sau nu. Eşti ca o floare care se deschide, fiindcă e floare, nu pentru că o văd fluturii. Când, însă, începi să te întrebi dacă nu cumva jigneşti, nu mai e iubire, e comerţ. E „iubirea din vârful limbii”, care nu are nicio valoare. Până acum omul ăsta mă iubea cu inima, acum mă iubeşte doar din vârful limbii, şi nimic din inima lui nu mai ajunge la mine.
Prima povestire e „din popor”, cea de-a doua am cules-o, cred, dintr-o carte a lui Aihvanov.
- Nu e drept, Doamne, ca oameni atât de buni să trăiască întro sărăcie atât de cruntă.
- Dar, Petre, ce bogăţie poate fi mare decât un suflet aşa de bun?
Nişte călugări învăţaţi, oameni cu rang înalt în ierahia bisericească, fiind într-o peregrinare, au cerut găzduire unui bătrân sărac. Seara, acesta începu să se roage, şi o făcea cam aşa:
- Doamne Dumnezeule, eu nu am prea multe, dar tot ce am împart cu tine. Uite, nu vreau să mă laud, dar fac nişte sarmale, de te lingi pe degete. Când ţi-o fi foame, să nu uiţi să-mi treci pragul. Şi dacă, de-aâta drum, opincile Îţi vor fi rupte, să ştii că vei fi nimerit unde trebuie! Opinci ca mine nu face nimeni, cale de şapte sate. O să-ţi fac o pereche de opinci de-o să mă pomeneşti, şi-o să mai vii, că toţi cei cărora le-am făcut opinci au mai vrut.
Auzind aceste vorbe nesăbuite, călugării s-au cam mâniat si l-au luat la întrebări pe bătrân:
- Măi omule, dar, oare, tu n-ai pic de ruşine? Tu crezi că Dumnezeu umblă în opinci rupte şi se linge pe degete? N-ai pic de simţire şi bună-cuviinţă?
- Apoi, boieri dumneavoastră, eu nu ştiu carte, şi mă rog şi eu aşa cum îmi vine, că nu m-a învăţat nimeni.
- Atunci, te-o învăţa noi.
Zis şi făcut. Bătrânul se dovedi a fi un şcolar foarte sârguincios, astfel încât învăţă foarte repede să se roage cuviincios, după carte.
Călugării plecară cu sufletul uşor, gândindu-se la ce faptă bună şi frumoasă în faţa lui Dumnezeu făcuseră.
Ajunşi la mânăstire, călugării începură să se roage cu sârg, conform canoanelor. Nu mică le-a fost mirarea când auziră vocea lui Dumnezeu. Şi nu era deloc o voce blândă, ci una mustrătoare.
- Dar, Doamne, omul acela spunea numai necuviinţe. Tot ceea ce am făcut a fost să îl învăţăm să fie cuviincios, după datină. N-am făcut alta decât să aducem un suflet rătăcit pe calea cea dreaptă.
- Suflete rătăcite sunteţi voi, fariseilor, şi l-aţi făcut şi pe omul acesta să fie ca voi. Omul acesta se ruga, până acum, cu inima, şi tot ceea ce spunea era iubire. Când iubeşti – dar, voi, suflete goale, nu ştiţi ce e iubirea – nu faci alta decât oferi, oferi tot ce ai, fără să îţi pese dacă jigneşti sau nu. Eşti ca o floare care se deschide, fiindcă e floare, nu pentru că o văd fluturii. Când, însă, începi să te întrebi dacă nu cumva jigneşti, nu mai e iubire, e comerţ. E „iubirea din vârful limbii”, care nu are nicio valoare. Până acum omul ăsta mă iubea cu inima, acum mă iubeşte doar din vârful limbii, şi nimic din inima lui nu mai ajunge la mine.
Prima povestire e „din popor”, cea de-a doua am cules-o, cred, dintr-o carte a lui Aihvanov.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu