De două zile vreau să comentez ultimele declaraţii ale lui Crin Antonescu şi nu pot. De fiecare dată se iveşte ceva. Dar acum, gata. Punct.
„Din punct de vedere strategic, trebuie spus foarte clar: ori noi, ori ei. Adrian Năstase, în 2003, a vrut să desfiinţeze PD pe cale administrativă, folosind uneltele puterii. Şi am protestat atunci pentru că nu era democratic. Eu doresc să desfiinţăm PD pe cale politică şi democratică, nu administrativă. Ori noi, ori ei. Niciodată nu putem noi ca partid autentic de dreapta să colaborăm, să fim complici cu cei care prin fraudă morală, electorală şi doctrinară, prin abuz, se substituie astăzi dreptei.
(…)
Ţara asta trebuie să rămână cu două partide mari, unul de dreapta, PNL, al doilea de stânga, care e probabil PSD, nu mă interesează, dar pe dreapta asta e strategia, pe asta o propun, pe asta o asum.”
Primul gând care îmi trece prin cap este: l-o fi lovit şi pe ăsta flacăra violetă, sau ce dracu’ s-a-ntâmplat? Antonescu nu e Vanghelie şi nici Vadim Tudor. Antonescu are un discursul viu, energic, pe alocuri excesiv, dar are şi proprietatea cuvintelor pe care le rosteşte. Nu prea i se întâmplă să „bată câmpii”. Şi nici nu cred că nu a auzit că s-a încheiat campania electorală. Nu, aici nu e vorba de nicio „scăpare”. Antonescu a spus exact ceea ce a vrut să zică.
Totuşi, ce l-o fi determinat pe Crin Antonescu să spună ceea ce a spus? Vrea oare Crin Antonescu să devină noul Traian Băsescu? Se luptă pentru şefia partidului său? Dar, care sunt contracandidaţii pe care speră să îi învingă cu astfel de cuvinte? Oare ce îi trece prin cap?
Ori noi, ori ei. Aşa a zis Antonescu. În politică, astfel de vorbe nu prea se obişnuiesc. Fiindcă nu ştii niciodată cu cine trebuie se faci alianţă şi cum trebuie s-o suceşti. Nu degeaba se zice despre politicieni că sunt curve. Da, dar dacă te suceşti, aşa, pur şi simplu, s-ar putea s-o dai în bară. Trebuie să existe o motivaţie superioară, interesul naţional sau chestii din astea.
În cazul ăsta, nu e vorba de sucire, e vorba de radicalizare. De ce o fi devenit Antonescu aşa de belicos? Păi, fiindcă nu prea are cum să fie altfel. Cunoaşte bine PD-L-ul. Doi ani, PNL şi PD-L au fost împreună la guvernare. Nici nu se uscase bine cerneala de pe decretul de numire şi Băsescu ceruse deja demisia premierului Tăriceanu. Apoi, au urmat doi ani în care PD-L a acţionat din interior împotriva guvernului, aşa cum o făcuse, la timpul său, şi Traian Băsescu împotriva guvernelor CDR.
Ei cu ei, noi cu voi. Nu e acelaşi lucru cu: ori noi, ori ei? Ba da, este. Oare nu ne mai amintim? Hai să ne împrospătăm memoria. Hai să vedem cine sunt ei. Sau, după caz, noi:
Ce a urmat, se cunoaşte. Parteneriatul pentru România, constituit din puritanii portocalii şi inamicii lor naturali, bolşevicii lui Iliescu. Cei cu care PD-L se jura că nu se va încârdăşi niciodată. Şi, după cum spune şi maneaua au făcut. Economia s-a prăbuşit, sute de mii de oameni au devenit şomeri, oamenii au sărăcit ... şi, pentru ca toate acestea se devină posibile, guvernul Boc a trebuit să se împrumute din greu. Acestea sunt rezultatele.
Ce e rău, atunci, că Antonescu le preia dictonul? Nu e nimic rău, dimpotrivă. Cei care promovează dezbinarea trebuie dezbinaţi, cei care îşi permit să ciuruiască trebuie ciuruiţi. E o vorbă, pe care care poporul portocaliu nu o prea cunoaşte, dar, pe care, cu siguranţă, o va afla cât de curând: cu ce măsură dai, cu aia primeşti. Sau: cine seamănă vânt, culege furtună.
Dar, e problemă. O problemă mică ... sau mare, nu ştiu. Cum-necum, PD-L a câştigat alegerile. A câştigat e un fel de-a spune, fiindcă la parlamentare, de exemplu, cele mai multe voturi le-a obţinut PSD. Dar, la număr de mandate, a câştigat PD-L. A mai cumpărat, a mai făcut ce-a făcut, şi iată că a ajuns să încropească o majoritate parlamentară. Forţa PD-L şi a candidatului său a fost probată şi la prezidenţialele de acum două luni, când, deşi a pierdut pe teritoriul ţării şi deşi acuzaţiile de fraudă au curs, ceva-ceva s-a întâmplat şi, iată, Traian Băsescu s-a mai învârtit de un mandat. Cum ar putea, aşadar, PNL, un partid important, fără îndoială, dar mult mai mic decât omnipotentul PD-L, un partid pe care mulţi (cum ar fi: Valeriu Stoica, Viorel Hrebenciuc, Viorel Cataramă, dar, chiar şi Călin Popescu-Tăriceanu) îl văd, cât de curând, în zona gri din afara parlamentului?
Fără îndoială, Crin Antonescu are acces la anumite informaţii publice. Presa internaţională nu prea acordă şanse mari guvernului Boc. Majoritatea ţărilor europene au ieşit din recesiune, dar în România criza economică se adânceşte.
E vorba, apoi, de structurile din teritoriu, de talibanii impuşi de PDL în fruntea deconcentratelor care dau şi ei o mână de ajutor întru prăbuşirea acestui partid. De asemenea, cine îşi imaginează că UDMR este un partener de guvernare loial se înşeală amarnic. Ungurii îşi văd doar de ale lor, iar dacă PDL se va prăbuşi electoral, acesta va fi doar încă un prilej pentru ei de a-şi mări pretenţiile. Mai e şi faptul că, în perioada în care a fost guvernată de PNL, ţara a înregistrat o creştere economică foarte rapidă, pe baze nesănătoase, e-adevărat, dar ce mai contează când oamenilor le creşteau salariile, când se băgau bani în şcoli, în alte lucrări publice etc.? PNL nu are şi nu va avea nicio problemă să-şi adjudece aceste rezultate, chiar dacă ele nu au foat întotdeauna benefice sau datorate politicilor liberale.
Sistemul bipartid este un gând mai vechi al lui Traian Băsescu, iar votul uninominal şi parlamentul unicameral sunt instrumentele cu ajutorul cărora încearcă să îl instituie. Sistemul bipartid este anticamera sistemului monopartid, de ale cărui „binefaceri” ne-am bucurat timp de mai multe decenii. Până acum, liberalii s-au opus din răsputeri acestei tendinţe. Ei sunt autorii actualei legi electorale, o lege sui generis, care îmbracă votul pe listă în haina uninominalului.
Principala obiecţie împotriva sistemului uninominal este aceea că distorsionează grav votul popular, defavorizând în mod flagrant partidele mici şi riscând, prin efecte cumulate, să lase o majoritate nereprezentată în parlament.
Pedeliştii şi-au apărat punctul de vedere utilizând cuvinte precum eficienţă sau stabilitate. PNL a susţinut punctul de vedere contrar din considerente ideologice şi ţinând de „democraţie”. Evident, aceasta era o justificare mai mult sau mai puţin oficială, în ecuaţia poziţiei exprimate de fiecare partid intrând şi considerente electorale.
Ceea ce face acum Antonescu este, oare, o întoarcere la 180º. Este, oare, o predare în faţa lui Traian Băsescu şi a PD-L? Nu acest lucru este absurd, deoarece, atunci când ştii că modificarea sistemului electoral te va arunca în afara parlamentului, acolo unde, de fapt, influenţa ta politică va fi zero, lupţi până la capăt pentru a împiedica această modificare.
Antonescu nu a vorbit, însă, în mod direct despre sistemul uninominal majoritar, ci doar a sugerat acest lucru. De asemenea, nu a vorbit despre bipartidism ci despre „două partide mari”, ceea ce nu e acelaşi lucru.
În România, niciun parlamentar nu îşi doreşte, cu adevărat, uninominalul majoritar şi reducerea numărului de parlamentari, iar pedeliştii nu fac, fireşte, excepţie. Cui îi convine să se trimită singur în şomaj? De aceea, e de presupus că legile respective vor trece foarte greu prin parlament. PNL ştie foarte bine acest lucru, şi, prin urmare, plusează. E un joc riscant, pentru că PNL nu are, deocamdată, cărţi, şi nu ştie ce va avea peste doi ani. E un joc deopotrivă riscant şi pentru PD-L. Până la urmă, miza este diminuarea până la dispariţie a forţei unuia din cele două partide.
Ce vor face, în aceste condiţii, PD-L şi Traian Băsescu? Nu ştiu. În şah, o astfel de poziţie se numeşte zugzwang. Cine mută, pierde.
Nu cred că Antonescu se doreşte a fi un nou Băsescu. Ceea ce declară şi ceea ce face, în ultimul timp, trebuie judecat doar în cheia competiţiei cu PD-L şi cu Traian Băsescu. De îndată ce portocalii vor înceta să joace rolul dominant pe care îl joacă în această clipă, Antonescu şi PNL trebuie să revină la altfel de mesaje şi altfel de acţiuni. Altfel, nu vor reuşi decât să fie sursa unor noi dezamăgiri pentru acest popor. Şi ar fi cam mult.
„Din punct de vedere strategic, trebuie spus foarte clar: ori noi, ori ei. Adrian Năstase, în 2003, a vrut să desfiinţeze PD pe cale administrativă, folosind uneltele puterii. Şi am protestat atunci pentru că nu era democratic. Eu doresc să desfiinţăm PD pe cale politică şi democratică, nu administrativă. Ori noi, ori ei. Niciodată nu putem noi ca partid autentic de dreapta să colaborăm, să fim complici cu cei care prin fraudă morală, electorală şi doctrinară, prin abuz, se substituie astăzi dreptei.
(…)
Ţara asta trebuie să rămână cu două partide mari, unul de dreapta, PNL, al doilea de stânga, care e probabil PSD, nu mă interesează, dar pe dreapta asta e strategia, pe asta o propun, pe asta o asum.”
Primul gând care îmi trece prin cap este: l-o fi lovit şi pe ăsta flacăra violetă, sau ce dracu’ s-a-ntâmplat? Antonescu nu e Vanghelie şi nici Vadim Tudor. Antonescu are un discursul viu, energic, pe alocuri excesiv, dar are şi proprietatea cuvintelor pe care le rosteşte. Nu prea i se întâmplă să „bată câmpii”. Şi nici nu cred că nu a auzit că s-a încheiat campania electorală. Nu, aici nu e vorba de nicio „scăpare”. Antonescu a spus exact ceea ce a vrut să zică.
Totuşi, ce l-o fi determinat pe Crin Antonescu să spună ceea ce a spus? Vrea oare Crin Antonescu să devină noul Traian Băsescu? Se luptă pentru şefia partidului său? Dar, care sunt contracandidaţii pe care speră să îi învingă cu astfel de cuvinte? Oare ce îi trece prin cap?
Ori noi, ori ei. Aşa a zis Antonescu. În politică, astfel de vorbe nu prea se obişnuiesc. Fiindcă nu ştii niciodată cu cine trebuie se faci alianţă şi cum trebuie s-o suceşti. Nu degeaba se zice despre politicieni că sunt curve. Da, dar dacă te suceşti, aşa, pur şi simplu, s-ar putea s-o dai în bară. Trebuie să existe o motivaţie superioară, interesul naţional sau chestii din astea.
În cazul ăsta, nu e vorba de sucire, e vorba de radicalizare. De ce o fi devenit Antonescu aşa de belicos? Păi, fiindcă nu prea are cum să fie altfel. Cunoaşte bine PD-L-ul. Doi ani, PNL şi PD-L au fost împreună la guvernare. Nici nu se uscase bine cerneala de pe decretul de numire şi Băsescu ceruse deja demisia premierului Tăriceanu. Apoi, au urmat doi ani în care PD-L a acţionat din interior împotriva guvernului, aşa cum o făcuse, la timpul său, şi Traian Băsescu împotriva guvernelor CDR.
Ei cu ei, noi cu voi. Nu e acelaşi lucru cu: ori noi, ori ei? Ba da, este. Oare nu ne mai amintim? Hai să ne împrospătăm memoria. Hai să vedem cine sunt ei. Sau, după caz, noi:
Ce a urmat, se cunoaşte. Parteneriatul pentru România, constituit din puritanii portocalii şi inamicii lor naturali, bolşevicii lui Iliescu. Cei cu care PD-L se jura că nu se va încârdăşi niciodată. Şi, după cum spune şi maneaua au făcut. Economia s-a prăbuşit, sute de mii de oameni au devenit şomeri, oamenii au sărăcit ... şi, pentru ca toate acestea se devină posibile, guvernul Boc a trebuit să se împrumute din greu. Acestea sunt rezultatele.
Ce e rău, atunci, că Antonescu le preia dictonul? Nu e nimic rău, dimpotrivă. Cei care promovează dezbinarea trebuie dezbinaţi, cei care îşi permit să ciuruiască trebuie ciuruiţi. E o vorbă, pe care care poporul portocaliu nu o prea cunoaşte, dar, pe care, cu siguranţă, o va afla cât de curând: cu ce măsură dai, cu aia primeşti. Sau: cine seamănă vânt, culege furtună.
Dar, e problemă. O problemă mică ... sau mare, nu ştiu. Cum-necum, PD-L a câştigat alegerile. A câştigat e un fel de-a spune, fiindcă la parlamentare, de exemplu, cele mai multe voturi le-a obţinut PSD. Dar, la număr de mandate, a câştigat PD-L. A mai cumpărat, a mai făcut ce-a făcut, şi iată că a ajuns să încropească o majoritate parlamentară. Forţa PD-L şi a candidatului său a fost probată şi la prezidenţialele de acum două luni, când, deşi a pierdut pe teritoriul ţării şi deşi acuzaţiile de fraudă au curs, ceva-ceva s-a întâmplat şi, iată, Traian Băsescu s-a mai învârtit de un mandat. Cum ar putea, aşadar, PNL, un partid important, fără îndoială, dar mult mai mic decât omnipotentul PD-L, un partid pe care mulţi (cum ar fi: Valeriu Stoica, Viorel Hrebenciuc, Viorel Cataramă, dar, chiar şi Călin Popescu-Tăriceanu) îl văd, cât de curând, în zona gri din afara parlamentului?
Fără îndoială, Crin Antonescu are acces la anumite informaţii publice. Presa internaţională nu prea acordă şanse mari guvernului Boc. Majoritatea ţărilor europene au ieşit din recesiune, dar în România criza economică se adânceşte.
E vorba, apoi, de structurile din teritoriu, de talibanii impuşi de PDL în fruntea deconcentratelor care dau şi ei o mână de ajutor întru prăbuşirea acestui partid. De asemenea, cine îşi imaginează că UDMR este un partener de guvernare loial se înşeală amarnic. Ungurii îşi văd doar de ale lor, iar dacă PDL se va prăbuşi electoral, acesta va fi doar încă un prilej pentru ei de a-şi mări pretenţiile. Mai e şi faptul că, în perioada în care a fost guvernată de PNL, ţara a înregistrat o creştere economică foarte rapidă, pe baze nesănătoase, e-adevărat, dar ce mai contează când oamenilor le creşteau salariile, când se băgau bani în şcoli, în alte lucrări publice etc.? PNL nu are şi nu va avea nicio problemă să-şi adjudece aceste rezultate, chiar dacă ele nu au foat întotdeauna benefice sau datorate politicilor liberale.
Sistemul bipartid este un gând mai vechi al lui Traian Băsescu, iar votul uninominal şi parlamentul unicameral sunt instrumentele cu ajutorul cărora încearcă să îl instituie. Sistemul bipartid este anticamera sistemului monopartid, de ale cărui „binefaceri” ne-am bucurat timp de mai multe decenii. Până acum, liberalii s-au opus din răsputeri acestei tendinţe. Ei sunt autorii actualei legi electorale, o lege sui generis, care îmbracă votul pe listă în haina uninominalului.
Principala obiecţie împotriva sistemului uninominal este aceea că distorsionează grav votul popular, defavorizând în mod flagrant partidele mici şi riscând, prin efecte cumulate, să lase o majoritate nereprezentată în parlament.
Pedeliştii şi-au apărat punctul de vedere utilizând cuvinte precum eficienţă sau stabilitate. PNL a susţinut punctul de vedere contrar din considerente ideologice şi ţinând de „democraţie”. Evident, aceasta era o justificare mai mult sau mai puţin oficială, în ecuaţia poziţiei exprimate de fiecare partid intrând şi considerente electorale.
Ceea ce face acum Antonescu este, oare, o întoarcere la 180º. Este, oare, o predare în faţa lui Traian Băsescu şi a PD-L? Nu acest lucru este absurd, deoarece, atunci când ştii că modificarea sistemului electoral te va arunca în afara parlamentului, acolo unde, de fapt, influenţa ta politică va fi zero, lupţi până la capăt pentru a împiedica această modificare.
Antonescu nu a vorbit, însă, în mod direct despre sistemul uninominal majoritar, ci doar a sugerat acest lucru. De asemenea, nu a vorbit despre bipartidism ci despre „două partide mari”, ceea ce nu e acelaşi lucru.
În România, niciun parlamentar nu îşi doreşte, cu adevărat, uninominalul majoritar şi reducerea numărului de parlamentari, iar pedeliştii nu fac, fireşte, excepţie. Cui îi convine să se trimită singur în şomaj? De aceea, e de presupus că legile respective vor trece foarte greu prin parlament. PNL ştie foarte bine acest lucru, şi, prin urmare, plusează. E un joc riscant, pentru că PNL nu are, deocamdată, cărţi, şi nu ştie ce va avea peste doi ani. E un joc deopotrivă riscant şi pentru PD-L. Până la urmă, miza este diminuarea până la dispariţie a forţei unuia din cele două partide.
Ce vor face, în aceste condiţii, PD-L şi Traian Băsescu? Nu ştiu. În şah, o astfel de poziţie se numeşte zugzwang. Cine mută, pierde.
Nu cred că Antonescu se doreşte a fi un nou Băsescu. Ceea ce declară şi ceea ce face, în ultimul timp, trebuie judecat doar în cheia competiţiei cu PD-L şi cu Traian Băsescu. De îndată ce portocalii vor înceta să joace rolul dominant pe care îl joacă în această clipă, Antonescu şi PNL trebuie să revină la altfel de mesaje şi altfel de acţiuni. Altfel, nu vor reuşi decât să fie sursa unor noi dezamăgiri pentru acest popor. Şi ar fi cam mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu