Copil fiind, nu a realizat niciodată că e diferit. Se juca, vorbea, se distra cu ceilalţi copii, şi nimeni, nici măcar el însuşi, nu şi-ar fi putut da seama că e altfel.
Lucrurile au început să se schimbe, întrucâtva, la şcoală, când a încercat să povestească dascălor şi colegilor săi lucrurile pe care le vedea. Cum, în limba sa, nu existau cuvinte pentru culori, a fost nevoit să face analogii şi clasificări. Părinţii săi observaseră de mult că fiul lor avea capacitatea uimitoare de a aprecia gustul unui măr, de exemplu, chiar şi fără să îl guste, dar nu îşi făcuseră niciodată griji în legătură cu asta. Acesta era fiul lor, se obişnuiseră cu el şi nu li se părea nimic nefiresc. Dar, la şcoală lucrurile au stat puţin diferit. Când, la o compunere şcolară, băiatul a vorbit de aspectul sângeriu al unor fructe, nimeni nu l-a înţeles şi au considerat că e vorba doar de reflexul unei imaginaţii poetice prea dezvoltate. Când, însă, copilul a început să stabilească analogii între părul unei colege şi spicul de grâu, profesorii au înţeles ce trebuie să fie ceva în neregulă cu copilul şi au vorbit cu părinţii săi. Au urmat nenumărate tratamente, şedinţe lungi de psihoterapie, dar fără niciun efect. Copilul, devenit tânăr, continua să povestească lucruri stranii, despre care niciuna dintre persoanele pe care le întâlnise nu avea nici cea mai mică cunoştinţă. Toată lumea remarcase capacităţile sale extraordinare, dar cei mai mulţi specialişti opinau că acestea constituie, mai degrabă, o disfuncţie a creierului, deoarece, spuneau ei, subiectul trăieşte într-o lume fantastică, ireală, fără corespondent în realitate, vorbeşte de anumite caracteristici ale obiectelor care nu pot fi puse în evidenţă, nici măcar cu ajutorul aparatelor specializate etc. Această situaţie genera, în opinia specialiştilor, reale dificultăţi de adaptare, astfel încât nevoia identificării unei soluţii era imperioasă. La urma urmei, cui făceau rău aceste „manifestări”? Nimănui, şi cu atât mai puţin omului respectiv, care nu ar fi renunţat pentru nimic în lume la priveliştea unui câmp cu flori sau a unui amurg, atat de bogate în culori şi nuanţe. Nu aceeaşi era şi părerea specialiştilor, care sugerau că aceste halucinaţii periculoase îi afectau, fără îndoială, capacitatea de judecată şi pe aceea de muncă, ţinându-l prizonier într-un univers fantastic, fără nicio legătură cu realitatea. Poate că unul sau altul se vor fi întrebat cum ar fi fost în acest univers de culori, dar nu, nu, alungau cu indignare sinceră sau prefăcută acest gând, a intra în mintea şi percepţiile unui nebun nu înseamnă, oare, nebunie? Ziua în care a fost operat a fost, aproape, una de sărbătoare naţională. Patru echipe medicale, de la cele mai importante clinici din ţară au colaborat pentru realizarea unei operaţii de o complexitate deosebită, care a durat vreo şapte ore, dar s-a încheiat cu un succes deplin. La capătul acestei operaţii fără precedent, omul a devenit, în sfârşit, normal. Sau, mai bine zis, ca toţi ceilalţi, incapabil să distingă altceva decat nuanţe de gri. Din acel moment, omul nu a mai râs niciodată. Nici nu avea de ce ... închideţi ochii şi imaginaţi-vă că nu vedeţi decât gri ... cenuşiu ... nuanţe de cenuşiu ... ce motive de veselie aţi mai avea? Zilele trecute l-am văzut pe Valeriu Stoica vorbind despre bipartidism. O, da e visul său, o ţară cu două partide mari, unul de dreapta şi unul de stânga, unul alb şi unul negru. Cică aşa e mai eficient.
Oare omul ăsta o fi văzut vreodată în culori? Cât de tristă poate fi viaţa unui om care nu vede lucrurile decât în alb şi negru, fără culori, fără tonuri, fără nuanţe...
Albul şi negrul sunt, de fapt, non-culori, pentru a înţelege ce e aceea o culoare trebuie să ieşi, mai întâi, din această dualitate alb-negru. Votul uninominal „pur” însemnă bipartidism. Bipartidism înseamnă alb sau negru. Sau, mă rog, cenuşiu. Nu v-aţi săturat de cenuşiu? Bipartidism înseamnă condamnarea definitivă a tuturor oamenilor care văd în culori. Alb sau negru, orice altă opţiune este exclusă din start. A treia cale nu există!
Sunt obişnuit să văd în culori. Voi lupta până la capăt pentru dreptul meu de a vedea în culori. Şi, chiar dacă vreodată, prin absurd, „medicii” PDL mă vor „vindeca” de această suferinţă, nu vor putea să facă alta decât să mă orbească cu totul. Dar acolo, înăuntru, visele mele vor rămâne tot colorate. Nimeni nu-mi va fura vreodată visele colorate.
Argumentul suprem, eficienţa, e o trimitere mai mult decât străvezie, la Statele Unite. Da ... ştiu şi eu ce să zic? Aş zice că nu sunt Statele Unite cel mai potrivit exemplu. Statele Unite tocmai îşi ling rănile după o criză economică destul de urâtă ... au avut, sau mai au o problemă. În schimb, China, unde e un singur partid, şi ăla comunist (evident?) a înregistrat o creştere economică de 11,5%. Asta da, creştere, ăsta da, model. Sau, să vorbim de Germania lui Alfred Speer? Întrebarea este: suntem pregătiţi?
Valoarea supremă a unei societăţi democratice este LIBERTATEA. În ’89 s-a scandat „VOM MURI, DAR VOM FI LIBERI”. Libertatea înseamnă, în primul rând, posibilitatea de a alege, iar acest lucru îl poţi face atunci când ai de unde alege. Nu-mi cereţi să aleg între alb şi negru.
Nu-mi luati libertatea! Nu luaţi libertatea nimănui! Libertatea este dreptul sufletului de a respira (Henry Wald Beecher).
Lupta mea nu este pentru sau împotriva vreunui partid. Lupta mea este pentru libertate şi împotriva celor care, la două decenii de la revoluţie, se gândesc să o confişte din nou. Vă chem pe toţi la luptă pentru libertate!
Lucrurile au început să se schimbe, întrucâtva, la şcoală, când a încercat să povestească dascălor şi colegilor săi lucrurile pe care le vedea. Cum, în limba sa, nu existau cuvinte pentru culori, a fost nevoit să face analogii şi clasificări. Părinţii săi observaseră de mult că fiul lor avea capacitatea uimitoare de a aprecia gustul unui măr, de exemplu, chiar şi fără să îl guste, dar nu îşi făcuseră niciodată griji în legătură cu asta. Acesta era fiul lor, se obişnuiseră cu el şi nu li se părea nimic nefiresc. Dar, la şcoală lucrurile au stat puţin diferit. Când, la o compunere şcolară, băiatul a vorbit de aspectul sângeriu al unor fructe, nimeni nu l-a înţeles şi au considerat că e vorba doar de reflexul unei imaginaţii poetice prea dezvoltate. Când, însă, copilul a început să stabilească analogii între părul unei colege şi spicul de grâu, profesorii au înţeles ce trebuie să fie ceva în neregulă cu copilul şi au vorbit cu părinţii săi. Au urmat nenumărate tratamente, şedinţe lungi de psihoterapie, dar fără niciun efect. Copilul, devenit tânăr, continua să povestească lucruri stranii, despre care niciuna dintre persoanele pe care le întâlnise nu avea nici cea mai mică cunoştinţă. Toată lumea remarcase capacităţile sale extraordinare, dar cei mai mulţi specialişti opinau că acestea constituie, mai degrabă, o disfuncţie a creierului, deoarece, spuneau ei, subiectul trăieşte într-o lume fantastică, ireală, fără corespondent în realitate, vorbeşte de anumite caracteristici ale obiectelor care nu pot fi puse în evidenţă, nici măcar cu ajutorul aparatelor specializate etc. Această situaţie genera, în opinia specialiştilor, reale dificultăţi de adaptare, astfel încât nevoia identificării unei soluţii era imperioasă. La urma urmei, cui făceau rău aceste „manifestări”? Nimănui, şi cu atât mai puţin omului respectiv, care nu ar fi renunţat pentru nimic în lume la priveliştea unui câmp cu flori sau a unui amurg, atat de bogate în culori şi nuanţe. Nu aceeaşi era şi părerea specialiştilor, care sugerau că aceste halucinaţii periculoase îi afectau, fără îndoială, capacitatea de judecată şi pe aceea de muncă, ţinându-l prizonier într-un univers fantastic, fără nicio legătură cu realitatea. Poate că unul sau altul se vor fi întrebat cum ar fi fost în acest univers de culori, dar nu, nu, alungau cu indignare sinceră sau prefăcută acest gând, a intra în mintea şi percepţiile unui nebun nu înseamnă, oare, nebunie? Ziua în care a fost operat a fost, aproape, una de sărbătoare naţională. Patru echipe medicale, de la cele mai importante clinici din ţară au colaborat pentru realizarea unei operaţii de o complexitate deosebită, care a durat vreo şapte ore, dar s-a încheiat cu un succes deplin. La capătul acestei operaţii fără precedent, omul a devenit, în sfârşit, normal. Sau, mai bine zis, ca toţi ceilalţi, incapabil să distingă altceva decat nuanţe de gri. Din acel moment, omul nu a mai râs niciodată. Nici nu avea de ce ... închideţi ochii şi imaginaţi-vă că nu vedeţi decât gri ... cenuşiu ... nuanţe de cenuşiu ... ce motive de veselie aţi mai avea? Zilele trecute l-am văzut pe Valeriu Stoica vorbind despre bipartidism. O, da e visul său, o ţară cu două partide mari, unul de dreapta şi unul de stânga, unul alb şi unul negru. Cică aşa e mai eficient.
Oare omul ăsta o fi văzut vreodată în culori? Cât de tristă poate fi viaţa unui om care nu vede lucrurile decât în alb şi negru, fără culori, fără tonuri, fără nuanţe...
Albul şi negrul sunt, de fapt, non-culori, pentru a înţelege ce e aceea o culoare trebuie să ieşi, mai întâi, din această dualitate alb-negru. Votul uninominal „pur” însemnă bipartidism. Bipartidism înseamnă alb sau negru. Sau, mă rog, cenuşiu. Nu v-aţi săturat de cenuşiu? Bipartidism înseamnă condamnarea definitivă a tuturor oamenilor care văd în culori. Alb sau negru, orice altă opţiune este exclusă din start. A treia cale nu există!
Sunt obişnuit să văd în culori. Voi lupta până la capăt pentru dreptul meu de a vedea în culori. Şi, chiar dacă vreodată, prin absurd, „medicii” PDL mă vor „vindeca” de această suferinţă, nu vor putea să facă alta decât să mă orbească cu totul. Dar acolo, înăuntru, visele mele vor rămâne tot colorate. Nimeni nu-mi va fura vreodată visele colorate.
Argumentul suprem, eficienţa, e o trimitere mai mult decât străvezie, la Statele Unite. Da ... ştiu şi eu ce să zic? Aş zice că nu sunt Statele Unite cel mai potrivit exemplu. Statele Unite tocmai îşi ling rănile după o criză economică destul de urâtă ... au avut, sau mai au o problemă. În schimb, China, unde e un singur partid, şi ăla comunist (evident?) a înregistrat o creştere economică de 11,5%. Asta da, creştere, ăsta da, model. Sau, să vorbim de Germania lui Alfred Speer? Întrebarea este: suntem pregătiţi?
Valoarea supremă a unei societăţi democratice este LIBERTATEA. În ’89 s-a scandat „VOM MURI, DAR VOM FI LIBERI”. Libertatea înseamnă, în primul rând, posibilitatea de a alege, iar acest lucru îl poţi face atunci când ai de unde alege. Nu-mi cereţi să aleg între alb şi negru.
Nu-mi luati libertatea! Nu luaţi libertatea nimănui! Libertatea este dreptul sufletului de a respira (Henry Wald Beecher).
Lupta mea nu este pentru sau împotriva vreunui partid. Lupta mea este pentru libertate şi împotriva celor care, la două decenii de la revoluţie, se gândesc să o confişte din nou. Vă chem pe toţi la luptă pentru libertate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu