miercuri, 25 august 2010

Dezgust

Mişcările Maestrului sunt rapide şi precise. E calm, dar concentrat, atent. Şi, mai ales, e sigur pe el, nu tremură, nu transpiră, nu gâfâie, nu se bâlbâie. Ştie precis ce are de făcut, iar intervenţiile sale sunt asemeni cu ale unui chirurg genial. Taie acolo unde trebuie tăiat, coase acolo unde trebuie cusut. Aduce durere, suferinţă, dar şi alinare. Rolul său este acela de a pune pe picioare, de a face să funcţioneze, de a înzdrăveni bolnavul, iar asta presupune suferinţă, durere, frustrare. Sunt mulţi cei care nu îl înţeleg, sunt mulţi cei care îl condamnă, care i se opun. Se folosesc de autoritatea pe care o au pentru a-l împiedica să-si pună planurile în aplicare. Unii, mulţi, nu îl înţeleg. Alţii, nu vor să îl înţeleagă. Pentru că nu vor, pentru că le e bine aşa. Pentru că au afaceri, si afacerile le merg bine. Ce importanţă are faptul că sistemul e bolnav, dacă ei au avantaje tocmai de pe urma acestei boli? Dar Maestrul are un Plan, iar acest Plan va însănătoşi sistemul, îi va reda forţa şi vitalitatea. Are o viziune globală şi nu e interesat decât de succesul acestui Plan, căruia i se dedică cu toată fiinţa sa. Nu urmăreşte glorie, bani sau alte avantaje, iar aceasta îl face imun la critici şi presiuni. Mai cu seamă la cele nedrepte sau răuvoitoare.

Alt cadru, alt sistem, poate încă şi mai bolnav. Dar, de data aceasta, Maestrul lipseşte. Locul lui a fost luat de un tinerel ambiţios, dar incapabil, de un cabotin. Ambiţia acestui e aceea de a deveni noul Maestru, dar, în mod evident, îi lipsesc mijloacele. Orice fel de mijloace. Maestrul a avut un Plan, o viziune, epigonului aceasta îi lipseşte cu desăvârşire. Tinerelul e plimbat prin lume, a văzut aici ceva, dincolo altceva, a furat câte o idee de aici, alta de dincolo, i-a mai „suflat” câte unul (sau una) câte ceva şi, din toate acestea, a înjghebat şi el un plan – cu p mic. Numai că acest aşa-zis plan nu are viziune, coerenţă, structură,finalitate, suport, îi lipseşte finanţarea şi este supun toanelor şi capriciilor oricărui neavenit. Maimuţoiul consideră că imitarea mecanică a unor mişcări ale Maestrului îi va aduce gloria, celebritatea şi, bineînţeles, propăşirea materială. Numai că, la înălţimea viziunii sale, microcefalul a învăţat doar să taie, necum să dezinfecteze, să panseze, să oblojească. Astfel că rănilor urâte, sângerânde, pungilor de puroi supurânde, infecţiilor existente în organismul bolnav, li se vor adăuga, cu siguranţă, altele, tot ce mai este viu, sănătos, productiv în organismul bolnavului va fi extirpat, eliminat, infectat. Care va fi, oare, rezultatul, în afară de o uriaşă suferinţă, o umilinţă fără precedent, o durere devastatoare?

*

În a doua parte a secolului al XIX-lea, Principatele Unite prezentau tabloul sumbru al unei ţări extrem de înapoiate, din toate punctele de vedere. Dacă, în domeniul economic, deceniile de dezvoltare industrială nu reuşiseră să îndepărteze ţara noastră de un anumit loc codaş, pe care îl ocupă şi astăzi, în schimb, în domeniul educaţiei şi învăţământului, ţara noastră ajunsese să rivalizeze, din multe puncte de vedere, cu cele mai avansate ţări din lume. România parcursese, într-un timp foarte scurt, drumul anevoios care desparte o ţară lipsită, practic, de un sistem educaţional propriu, de o alta cu un sistem foarte performant, raportat la nivelul epocii. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără reformele hotărâte ale marelui om politic liberal Spiru Haret, care poate fi considerat, pe drept cuvânt, creatorul sistemului românesc de învăţământ modern.

Nu doresc să evoc aici toată activitatea remarcabilului politician şi pedagog. Mă voi apleca doar asupra unor lucruri, poate mai puţin cunoscute, de exact acum 103 ani, din anul aşa-zisei răscoale din 1907 – sper să ajung să scriu odată şi despre acest eveniment, cât a fost răscoală, cât a fost instigare, cine a câştigat, cine a pierdut etc. Nu acum.

Ministrul Spiru Haret se afla, în această calitate, la al patrulea mandat. Era, aşadar, în perioada de încheiere a operei sale de construcţie a edificiului învăţământului românesc. Pilonii fuseseră puşi în mandatele anterioare, dar mai erau încă multe de făcut, nu toate spre bucuria dascălilor sau a elevilor şi studenţilor. Adversarii săi politici erau numeroşi şi bine organizaţi, iar printre ei se numărau nume extrem de grele.

Decis să reformeze din temelii organizarea şi funcţionarea învăţământului superior, Spiru Haret este contrat violent, în stradă, de numeroşi studenţi şi profesori, între care, de exemplu, şi Nicolae Iorga. Dar, decis să meargă mai departe, ministrul a impus, poate într-un mod prea dur, disciplinarea studenţilor. Astfel, studenţii aveau interdicţie de a face politică în asociaţiile lor profesionale, precum şi de a lua parte la mişcări politice de stradă. Dreptul de funcţionare al acestor asociaţii era acordat de ministru şi putea fi retras în condiţiile în care se constata încălcarea interdicţiei cu privire la politică.

Ca şi acum, proliferaseră tot felul de unităţi de învăţământ particular, care desfăşurau un proces didactic de o calitate adeseori îndoienică, dar emiteau diplome şi acte de studii care erau ulterior certificate de minister. Spiru Haret a pus capăt acestei practici şi, bineînţeles, şi-a atras o puternică opoziţie din partea „patronilor” şi elevilor acelor instituţii.

Mai mult decat atât, constatând nivelul slab de pregătire al multor cadre didactice, precum şi maniera mai mult decat defectuoasă a examenelor de titularizare organizate de predecesorul său, conservatorul Mihai Vlădescu, a decis anularea acelor examene promovate „pe şest”, si organizarea unor noi concursuri, în condiţii decente. În acel moment, Spiru Haret a devenit „duşman de moarte al învăţământului”, „infam”, „om al dezordinii”, „nebun criminal”, autor al unor acte criminale şi anarhice”, care a instaurat o „atmosferă de teroare”, iar toate aceste „drăgălăşenii” erau rostite nu de nu ştiu demagog de cafenea, sau scrise de plaivăzarul-şef de la gazeta din Lehliu, ci de nume sonore precum C. Rădulescu-Motru sau Sabba Ştefănescu.

Inspectând anumite gimnazii şi licee din localităţi precum Pomârla, Alexandria, Vaslui, Slatina, Câmpulung, Râmnicu Sărat, Slatina, şi constatând nivelul extrem de scăzut al predării sau/şi numărul restrâns de elevi, ministrul a dispus, pur şi simplu, închiderea lor.

Împotriva învăţătoarelor „fiţoase” din Bucureşti a luat, de asemenea, măsuri, radicale. A anulat titularizările pe post şi a trimis jumătate din ele în provincie, unde era deficit de cadre didactice. De asemenea, refuzând să mai certifice diplomele eliberate de şcolile private, a anulat dreptul absolventelor altor şcoli decât cele normale de institutori de a se titulariza în învăţământ.

De remarcat şi faptul că, deşi a fost ministru de atâtea ori, Spiru Haret nu a ştiut sau nu a putut să se „căpătuiască”. Astfel, pentru a-şi putea achiziţiona o locuinţă, a contractat, de la Creditul Funciar Urban, un împrumut, în valoare de 52.000 de lei, pentru care a plătit toată viaţa, iar când a murit, în 1912, mai datora ... 60.000 de lei!

*

Bun. Cam atât despre Spiru Haret. Acum despre acest jalnic numit Funeriu ... mai bine l-ar fi chemat Funieru, cum l-a botezat Prigoană, că poate îi dădea ceva prin cap.

Ca şi Spiru Haret, Funeriu şi-a atras mânia şi condamnarea marii majorităţi a corpului profesoral. Ca şi Spiru Haret, Funeriu a închis şcoli, nu neapărat cele mai slabe. Şi cam atât, asemănările se opresc aici. Pentru că, în timp ce Spiru Haret a depolitizat şcoala, Funeriu o politizează cât poate. Dacă Spiru Haret a atacat incompetenţa, Funeriu o promovează, criteriul principal de promovare al inspectorilor şi directorilor şcolari, de fapt unicul, fiind cel al „ataşamentului politic”. Funeriu a făcut ceea ce nu am cunoştinţă să mai fi făcut vreodată vreun ministru: a redus, sau a consimţit să se reducă veniturile cu 25%, şi pentru cei buni şi performanţi, şi pentru ceilalţi. Funeriu a disponibilizat, după criterii numai de el ştiute, mii de dascăli, Funeriu nu s-a bătut nicio clipe pentru bugetul educaţiei, dimpotrivă, scopul său a fost câştigarea „campionatului” de disponibilizări şi reduceri de venituri. Funeriu este incoerent, stânjenit şi nu ştie să vorbească. Funeriu este sub papuc, din toate punctele de vedere, mai ales politic. Nu are coloană vertebrală nici cât un ştrudel cu ciocolată. Acesta este Funeriu, este ... nu există cuvinte în limba română pentru a descrie acest proiect eşuat, e jalnic, dezgustător, vrednic de milă, toate la un loc. Şi, mai ales ridicol. Nu pentru că face ceea ce face. Pentru că atâta poate, atâta face. Atâta îi permite caracterul, atâta face. Nu e el de vină, ci mama-natură, asta este.

Dar, pentru că îşi imaginează, şi declară că face reformă, e vinovat. Pentru că se crede Spiru Haret, e vinovat. Pentru îşi bate joc cu bună ştiinţă, e vinovat. Pentru că face economie numai pe spinarea dascălilor, e vinovat ... vreau şi eu abonament gratuit la spa, promit că nu mă duc niciodată, dar vreau!

Cum o fi stând Funeriu pe scaunul lui Spiru Haret?

3 comentarii:

  1. Sta foarte bine cu ajutor de la partid. Fune(b)ru este doar o expresie a mediocritatii in care se scalda scoala romaneasca. In frunte cu cei mai iubiti fii ai poporului...

    RăspundețiȘtergere
  2. Prima parte m-a dus cu gândul la vreo evanghelie pierdută. Supremul a conceput în cârciuma Cireşica un plan secret, inaccesibil creaturii vulgare...
    Excelentă incursiunea în istoria învăţământului! Iar portretul caricaturalului Funerariu e desăvârşit.

    RăspundețiȘtergere