Departe de mine gândul de a-i simpatiza pe ţigani. Nu-mi plac fiindcă nu le plac munca, învăţătura şi igiena, fiindcă fură, mint, violează, într-un cuvânt sunt antisociali, într-o măsură mult mai mare decât alte etnii. Nu, nu-mi plac ţiganii, dar nu din cauză că sunt ţigani, ci din toate motivele arătate mai sus. Dar, înainte de a judeca un infractor, cuvine-se, cred, să te întrebi de anume l-a determinat să fie infractor. Sunt oameni care se nasc infractori? Nu ştiu, s-ar putea să existe niste predispoziţii, dar, în mod cert, nu sunt determinante. Nu cred în teoria lombrosiană a infractorului înăscut, şi chiar dacă ar fi adevărată, a spus vreodată Lombroso sau oricine altcineva că ţigan egal infractor? Nu, nimeni nu a spus aşa ceva, mai puţin fasciştii, dar chiar şi ei au lucrat într-o lume a aproximărilor, de vreme ce nu au formulat definiţii riguroase pentru termeni precum „arian” sau „nearian”.
Dar nu pot fi de acord nici cu modul în care Uniunea Europeană încearcă să rezolve „problema ţigănească”. Pentru că, de fapt, nu încearcă să rezolve nicio problemă.
Pentru a stăvili invaziile barbarilor, oraşele din vechime au construit sisteme complicate de apărare, compuse din ziduri, fortificaţii, canale cu apă etc. Dar, niciunul din aceste sisteme nu s-a dovedit, până la urmă, eficient. Respinşi o dată, barbarii au revenit, mai apoi, încă o dată, şi iar au fost respinşi, apoi încă o dată, şi încă o dată, şi tot aşa, până când zidurile au cedat. Istoria a dovedit: unei oştiri de trăgători cu arcul şi aruncători de pietre li se poate opune o armată se suliţaşi şi flintaşi, tunurile sunt vulnerabile în faţa tancurilor, acestea în faţa avioanelor, şi tot aşa, oricât de puternică, de înzestrată, ar fi o armată, există una şi mai puternică, si mai înzestrată. Dar, mai puternică decât o armată în zdrenţe, nu e niciuna. Nimeni nu poate înfrunta un puhoi de oameni în zdrenţe, care, asemeni ploii, vântului, prafului şi radiaţiilor, vin de pretutindeni şi de nicăieri, vin cu maşinile, cu trenurile, cu vapoarele, vin din cer, în stoluri, ca păsările migratoare, vin pe apă, pe pământ, prin pământ, vin în bărci pneumatice, cale de mii de kilometri, vin în lăzi şi containere, în pachete, în tot ce vrei şi ce nu vrei. Şi, cum vin, aşa şi pleacă, azi în Vaslui, mâine la Paris şi poimâine cine mai ştie unde. Ce faci în faţa unei asemenea armate, cum lupţi, cum te aperi?
În niciun fel, nu ai cum să-i faci faţă. În niciun caz, cu ajutoarul zidurilor.
Şi atunci? Şi atunci, iată: la un moment dat, cetăţile au început să realizeze că, atâta timp cât eşti înconjurat de ziduri, nu prea ai cum să te dezvolţi. Rămai închistat ca o broască ţestoasă. Apoi, zidurile nu prea sunt de folos. Când au vrut să intre, barbarii au intrat, oricum. Aşa că, până la urmă, oraşele au purces la dărâmarea zidurilor. A celor de piatră şi cărămidă.
Uniunea Europeană se fundamentează pe ideea dărâmării zidurilor şi prejudecăţilor. Măcar a zidurilor!
În loc de izolare şi confruntare, deschidere şi colaborare. Cel mai sărac oraş ai cărui locuitori au wireless gratis chiar şi la metrou, e de o mie de ori mai puternic decât oraşul înconjurat de cele mai mari si mai frumoase ziduri, dacă vor mai fi existând astfel de oraşe. Primul e un orâs viu, dinamic, în pline dezvoltare. Al doilea, e, în cel mai bun caz, un oraş-patrimoniu, un oraş-muzeu.
Cum să colaborez cu cel care nu lucrează, fură şi, în plus, nici nu se spală? Cum să nu colaborez?
Simplu: fac precum Sarkozy, îi expulzez. Şi? Ce rezolvare e asta? Nu vor fi tot acolo în 24 de ore?
Nu, n-aş fi crezut că, în secolul XXI mai construieşte cineva ziduri împotriva barbarilor. Şi totuşi, da, se întamplă! Cât de proşti putem fi noi, europenii! Nu am învăţat nimic din eşecul fascismului.
Dar, cea mai supărătoare poziţie este cea a Israelului. Acolo nu e vorba de ţigani veniţi la produs, ci de muncitori afroasiatici fără acte legale, dar care sunt de zeci de ani în Israel, oameni care au muncit din greu pentru această ţară şi care au copii născuţi în Israel! Cum să-i spui unui copil de zece ani, născut şi crescut într-o anumită ţară, că ţara lui e, de fapt, alta, pe care nu a văzut-o niciodată şi a cărei limbă nu o vorbeşte?
E absolut regretabil că evreii, care au fost victimele fascismului si intoleranţei, sunt mai intoleranţi decât oricare alţii. Nu e bine deloc. Iar în ceea ce ne priveşte, a ne declara de partea Israelului într-un eventual război cu Iranul, înainte ca acest război să se producă, este ... nu am cuvinte ... incalificabil.
Dar nu pot fi de acord nici cu modul în care Uniunea Europeană încearcă să rezolve „problema ţigănească”. Pentru că, de fapt, nu încearcă să rezolve nicio problemă.
Pentru a stăvili invaziile barbarilor, oraşele din vechime au construit sisteme complicate de apărare, compuse din ziduri, fortificaţii, canale cu apă etc. Dar, niciunul din aceste sisteme nu s-a dovedit, până la urmă, eficient. Respinşi o dată, barbarii au revenit, mai apoi, încă o dată, şi iar au fost respinşi, apoi încă o dată, şi încă o dată, şi tot aşa, până când zidurile au cedat. Istoria a dovedit: unei oştiri de trăgători cu arcul şi aruncători de pietre li se poate opune o armată se suliţaşi şi flintaşi, tunurile sunt vulnerabile în faţa tancurilor, acestea în faţa avioanelor, şi tot aşa, oricât de puternică, de înzestrată, ar fi o armată, există una şi mai puternică, si mai înzestrată. Dar, mai puternică decât o armată în zdrenţe, nu e niciuna. Nimeni nu poate înfrunta un puhoi de oameni în zdrenţe, care, asemeni ploii, vântului, prafului şi radiaţiilor, vin de pretutindeni şi de nicăieri, vin cu maşinile, cu trenurile, cu vapoarele, vin din cer, în stoluri, ca păsările migratoare, vin pe apă, pe pământ, prin pământ, vin în bărci pneumatice, cale de mii de kilometri, vin în lăzi şi containere, în pachete, în tot ce vrei şi ce nu vrei. Şi, cum vin, aşa şi pleacă, azi în Vaslui, mâine la Paris şi poimâine cine mai ştie unde. Ce faci în faţa unei asemenea armate, cum lupţi, cum te aperi?
În niciun fel, nu ai cum să-i faci faţă. În niciun caz, cu ajutoarul zidurilor.
Şi atunci? Şi atunci, iată: la un moment dat, cetăţile au început să realizeze că, atâta timp cât eşti înconjurat de ziduri, nu prea ai cum să te dezvolţi. Rămai închistat ca o broască ţestoasă. Apoi, zidurile nu prea sunt de folos. Când au vrut să intre, barbarii au intrat, oricum. Aşa că, până la urmă, oraşele au purces la dărâmarea zidurilor. A celor de piatră şi cărămidă.
Uniunea Europeană se fundamentează pe ideea dărâmării zidurilor şi prejudecăţilor. Măcar a zidurilor!
În loc de izolare şi confruntare, deschidere şi colaborare. Cel mai sărac oraş ai cărui locuitori au wireless gratis chiar şi la metrou, e de o mie de ori mai puternic decât oraşul înconjurat de cele mai mari si mai frumoase ziduri, dacă vor mai fi existând astfel de oraşe. Primul e un orâs viu, dinamic, în pline dezvoltare. Al doilea, e, în cel mai bun caz, un oraş-patrimoniu, un oraş-muzeu.
Cum să colaborez cu cel care nu lucrează, fură şi, în plus, nici nu se spală? Cum să nu colaborez?
Simplu: fac precum Sarkozy, îi expulzez. Şi? Ce rezolvare e asta? Nu vor fi tot acolo în 24 de ore?
Nu, n-aş fi crezut că, în secolul XXI mai construieşte cineva ziduri împotriva barbarilor. Şi totuşi, da, se întamplă! Cât de proşti putem fi noi, europenii! Nu am învăţat nimic din eşecul fascismului.
Dar, cea mai supărătoare poziţie este cea a Israelului. Acolo nu e vorba de ţigani veniţi la produs, ci de muncitori afroasiatici fără acte legale, dar care sunt de zeci de ani în Israel, oameni care au muncit din greu pentru această ţară şi care au copii născuţi în Israel! Cum să-i spui unui copil de zece ani, născut şi crescut într-o anumită ţară, că ţara lui e, de fapt, alta, pe care nu a văzut-o niciodată şi a cărei limbă nu o vorbeşte?
E absolut regretabil că evreii, care au fost victimele fascismului si intoleranţei, sunt mai intoleranţi decât oricare alţii. Nu e bine deloc. Iar în ceea ce ne priveşte, a ne declara de partea Israelului într-un eventual război cu Iranul, înainte ca acest război să se producă, este ... nu am cuvinte ... incalificabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu