Condamnatul e legat la ochi şi are mâinile încătuşate. Mai are doar câteva secunde de trăit. Peste doar câteva clipe, zeci de gloanţe îi vor căuta inima. Şi, în timp ce trupul său se va ghemui în ţărână, sufletul său se va duce ... unde s-or fi ducând sufletele condamnaţilor la moarte?
Plictisit, comandantul plutonului îl chestionează cu privire la ultima dorinţă. Ştie. Toţi condamnaţii vor acelaşi lucru. De aceea nici nu mai aşteaptă răspunsul acestuia Face semn unui soldat, iar acesta îi pregăteşte o ţigară. Când deţinutul icneşte: „o ţigară”, e deja pregătită. Soldatul i-o îndeasă în gură, iar deţinutul trage cu sete din ea. Un fum, două, apoi un al treilea. Din trei fumuri, ţigara e aproape fumată. Când eşti legat la ochi şi ai mâinile prinse în cătuşe, nu poţi fi prea îndemânatic. După trei fumuri, deţinutul scapă ţigara. Soldatul schiţează un gest. Întreabă dacă să culeagă ţigara din praf şi să o înfigă din nou în gura proscrisului. Cu un gest scurt, comandantul plutonului îi interzice acest lucru. Trei fumuri sunt de-ajuns. Oricum, trei fumuri cu trei secunde înainte de moarte înseamnă mai mult decât trei mii de pachete, în altă împrejurare.
„Foc”, ordonă comandantul, şi omul cu ochii acoperiţi ştie că i-a scosit ultima clipă. Dar, nu mai are timp să se gândească la absolut nimic. Din trupul său chircit în praf, sângele sare în toate direcţiile. S-a terminat.
Probabil că aţi văzut scena asta. E din multe filme, din filmele cu bandiţi.
De ce, oare, ultima dorinţă trebuie să fie, neapărat, o ţigară? De ce nu ar putea fi, de exemplu, aceea de a-şi vedea nepoţii rostiţi pe la casele lor? Sau, de ce nu ar putea fi aceea de a citi toate sonetele lui Shakespeare, în original? Sau, de a-şi face o casă nouă?
Sunt absurde astfel de dorinţe? De ce ar fi absurde? Nu e niciun motiv pentru care astfel de dorinţe să poată fi caracterizate ca absurde. Numai că îndeplinirea unei astfel de dorinţe ar putea dura foarte, foarte mult. Ani de zile, poate zeci de ani. Sau, poate nu s-ar îndeplini niciodată.
În mod normal, un om „obişnuit” nu e acelaşi lucru cu un condamnat la moarte. Un om obişnuit poate supravieţui mai puţin decât un condamnat, dar el nu are de unde să ştie acest lucru. Dorinţele unui om obişnuit pot fi la fel de intense ca ale unui condamnat. Dar, de obicei, oamenii au alte planuri de viaţă decât o ultimă ţigară. Sau, o ultimă „petrecere”.
De o vreme încoace, a apărut o modă pe cât de absurdă, pe atât de nesănătoasă, aceea a „chefurilor de instituţie”. Orice prilej e bun pentru aşa ceva. O zi de naştere, o zi onomastică, ziua mamei, ziua tatălui, orice zi. Oamenii adoră astfel de evenimente de parcă viaţa nu ar mai avea niciun alt sens pentru ei. Şi se întamplă cam aşa: oamenii se adună pentru a „petrece”, pentru a „sărbători” ziua colegului X, cu care abia dacă îşi vorbesc. Sau, pentru a fi împreună cu colegul Y, care e un mare nesimţit. De ce le place, oare, oamenilor, să fie „împreună”. Socializare? Ce chichirez e ăsta? Vrei să sărbătoreşti ceva? Foarte bine, organizezi un mic eveniment şi petreci împreună cu doi-trei prieteni. Nu, nu se poate. Trebuie altceva. De ce? Nu ştiu.
Şi, de ce astfel de „evenimente” trebuie organizate musai la serviciu? Nici spitalele, nici şcolile, nici alte instituţii nu sunt potrivite pentru aşa ceva.
Dar, asta-i moda, ăsta-i „trendul”. Vă daţi seama unde s-a ajuns? Iată: în timp ce asistentele sărbătoreau nu-ştiu-ce, în salonul vecin 11 nou-născuţi erau arşi de vii. Dar, asta se petrece cam peste tot. Cunosc situţia din şcoli. Nu dintr-o anumită şcoală, din mai toate şcolile. E ziua nu ştiu cui, sau e nu ştiu ce eveniment, profesorii petrec. Se suspendă ore, sau se scurtează, elevii sunt lăsaţi de izbelişte sau sunt trimişi acasă. Dacă şcoala are cantină sau sală se sport, sindrofia se poate desfăşura acolo. Dacă nu, în sala profesorală, sau într-o sală de clasă. Se bea, se fumează, a doua zi acolo va mirosi ca în birtul gării. De ce?
De ce le place atât de mult oamenilor să „socializeze” astfel? Şi, de ce se fac lucrurile astea cu încălcarea, dacă nu a unor norme scrise, formale, atunci cu siguranţă a normelor informale, a celor de „bun-simţ”?
Ne comportăm, adesea, precum condamnaţii la moarte. Intrăm în transă când auzim de o ocazie de a mânca şi bea împreună cu alţii. Ca şi când nu am avea ceva mai important sau mai plăcut de făcut. Poate că nici nu avem.
Ce sunt nunţile, botezurile, ce sunt toate „evenimentele” de genul zilelor localităţilor, a vanghelioanelor etc.?
Vrem să îi impozităm pe manelisti, dar îi chemăm la fiecare nuntă. Şi le dăm o grămadă de bani. Ce rost are?
Când doi oameni se iubesc, nu au ochi decât unul pentru altul. Atunci ce rost au toate aceste ritualuri barbare numite generic „nuntă”? Furatul miresei, darul şi toate celelalte aberaţii? Sau botezurile? Cine are nevoie de aşa ceva? Botezul e al copilului sau al părinţilor?
À la guerre comme à la guerre. La nuntă ca la nuntă. Să mănânci „ca la nuntă”, să bei, tot „ca la nuntă” si apoi să zaci, tot „ca la nuntă” – mă rog, unii sunt mai rezistenţi, mai „antrenaţi”, partea asta cu zăcutul nu e pentru ei. Totuşi, asta e „distracţia”? Ăsta e singurul mod în care ştim, în care putem să ne „distrăm”?
Frenezia asta de a mânca şi bea peste măsură, de a „petrece” astfel ori de câte ori avem ocazia mi se pare de foarte prost augur. Are ceva comun din setea cu care un condamnat la moarte soarbe din ultima sa ţigară. Dar, nu suntem condamnţi la moarte! Sau, eu unul nu mă simt aşa!
Oricum ar fi, cred că legea ar trebui să interzică „petrecerile de întreprindere”. Pentru că, şi dacă nu se ajunge la un incident precum cel de la maternitatea Giuleşti, oricum nu e bine.
Plictisit, comandantul plutonului îl chestionează cu privire la ultima dorinţă. Ştie. Toţi condamnaţii vor acelaşi lucru. De aceea nici nu mai aşteaptă răspunsul acestuia Face semn unui soldat, iar acesta îi pregăteşte o ţigară. Când deţinutul icneşte: „o ţigară”, e deja pregătită. Soldatul i-o îndeasă în gură, iar deţinutul trage cu sete din ea. Un fum, două, apoi un al treilea. Din trei fumuri, ţigara e aproape fumată. Când eşti legat la ochi şi ai mâinile prinse în cătuşe, nu poţi fi prea îndemânatic. După trei fumuri, deţinutul scapă ţigara. Soldatul schiţează un gest. Întreabă dacă să culeagă ţigara din praf şi să o înfigă din nou în gura proscrisului. Cu un gest scurt, comandantul plutonului îi interzice acest lucru. Trei fumuri sunt de-ajuns. Oricum, trei fumuri cu trei secunde înainte de moarte înseamnă mai mult decât trei mii de pachete, în altă împrejurare.
„Foc”, ordonă comandantul, şi omul cu ochii acoperiţi ştie că i-a scosit ultima clipă. Dar, nu mai are timp să se gândească la absolut nimic. Din trupul său chircit în praf, sângele sare în toate direcţiile. S-a terminat.
Probabil că aţi văzut scena asta. E din multe filme, din filmele cu bandiţi.
De ce, oare, ultima dorinţă trebuie să fie, neapărat, o ţigară? De ce nu ar putea fi, de exemplu, aceea de a-şi vedea nepoţii rostiţi pe la casele lor? Sau, de ce nu ar putea fi aceea de a citi toate sonetele lui Shakespeare, în original? Sau, de a-şi face o casă nouă?
Sunt absurde astfel de dorinţe? De ce ar fi absurde? Nu e niciun motiv pentru care astfel de dorinţe să poată fi caracterizate ca absurde. Numai că îndeplinirea unei astfel de dorinţe ar putea dura foarte, foarte mult. Ani de zile, poate zeci de ani. Sau, poate nu s-ar îndeplini niciodată.
În mod normal, un om „obişnuit” nu e acelaşi lucru cu un condamnat la moarte. Un om obişnuit poate supravieţui mai puţin decât un condamnat, dar el nu are de unde să ştie acest lucru. Dorinţele unui om obişnuit pot fi la fel de intense ca ale unui condamnat. Dar, de obicei, oamenii au alte planuri de viaţă decât o ultimă ţigară. Sau, o ultimă „petrecere”.
De o vreme încoace, a apărut o modă pe cât de absurdă, pe atât de nesănătoasă, aceea a „chefurilor de instituţie”. Orice prilej e bun pentru aşa ceva. O zi de naştere, o zi onomastică, ziua mamei, ziua tatălui, orice zi. Oamenii adoră astfel de evenimente de parcă viaţa nu ar mai avea niciun alt sens pentru ei. Şi se întamplă cam aşa: oamenii se adună pentru a „petrece”, pentru a „sărbători” ziua colegului X, cu care abia dacă îşi vorbesc. Sau, pentru a fi împreună cu colegul Y, care e un mare nesimţit. De ce le place, oare, oamenilor, să fie „împreună”. Socializare? Ce chichirez e ăsta? Vrei să sărbătoreşti ceva? Foarte bine, organizezi un mic eveniment şi petreci împreună cu doi-trei prieteni. Nu, nu se poate. Trebuie altceva. De ce? Nu ştiu.
Şi, de ce astfel de „evenimente” trebuie organizate musai la serviciu? Nici spitalele, nici şcolile, nici alte instituţii nu sunt potrivite pentru aşa ceva.
Dar, asta-i moda, ăsta-i „trendul”. Vă daţi seama unde s-a ajuns? Iată: în timp ce asistentele sărbătoreau nu-ştiu-ce, în salonul vecin 11 nou-născuţi erau arşi de vii. Dar, asta se petrece cam peste tot. Cunosc situţia din şcoli. Nu dintr-o anumită şcoală, din mai toate şcolile. E ziua nu ştiu cui, sau e nu ştiu ce eveniment, profesorii petrec. Se suspendă ore, sau se scurtează, elevii sunt lăsaţi de izbelişte sau sunt trimişi acasă. Dacă şcoala are cantină sau sală se sport, sindrofia se poate desfăşura acolo. Dacă nu, în sala profesorală, sau într-o sală de clasă. Se bea, se fumează, a doua zi acolo va mirosi ca în birtul gării. De ce?
De ce le place atât de mult oamenilor să „socializeze” astfel? Şi, de ce se fac lucrurile astea cu încălcarea, dacă nu a unor norme scrise, formale, atunci cu siguranţă a normelor informale, a celor de „bun-simţ”?
Ne comportăm, adesea, precum condamnaţii la moarte. Intrăm în transă când auzim de o ocazie de a mânca şi bea împreună cu alţii. Ca şi când nu am avea ceva mai important sau mai plăcut de făcut. Poate că nici nu avem.
Ce sunt nunţile, botezurile, ce sunt toate „evenimentele” de genul zilelor localităţilor, a vanghelioanelor etc.?
Vrem să îi impozităm pe manelisti, dar îi chemăm la fiecare nuntă. Şi le dăm o grămadă de bani. Ce rost are?
Când doi oameni se iubesc, nu au ochi decât unul pentru altul. Atunci ce rost au toate aceste ritualuri barbare numite generic „nuntă”? Furatul miresei, darul şi toate celelalte aberaţii? Sau botezurile? Cine are nevoie de aşa ceva? Botezul e al copilului sau al părinţilor?
À la guerre comme à la guerre. La nuntă ca la nuntă. Să mănânci „ca la nuntă”, să bei, tot „ca la nuntă” si apoi să zaci, tot „ca la nuntă” – mă rog, unii sunt mai rezistenţi, mai „antrenaţi”, partea asta cu zăcutul nu e pentru ei. Totuşi, asta e „distracţia”? Ăsta e singurul mod în care ştim, în care putem să ne „distrăm”?
Frenezia asta de a mânca şi bea peste măsură, de a „petrece” astfel ori de câte ori avem ocazia mi se pare de foarte prost augur. Are ceva comun din setea cu care un condamnat la moarte soarbe din ultima sa ţigară. Dar, nu suntem condamnţi la moarte! Sau, eu unul nu mă simt aşa!
Oricum ar fi, cred că legea ar trebui să interzică „petrecerile de întreprindere”. Pentru că, şi dacă nu se ajunge la un incident precum cel de la maternitatea Giuleşti, oricum nu e bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu