Când îţi fluieră vântul în buzunare, e foarte uşor să fii nefericit. Dar, ce te faci, dacă eşti bogat? Trebuie, oare, să-ţi toci toată averea la jocuri de noroc, sau să o donezi săracilor? E o idee bună, dar nu e neapărat nevoie să faci asta dacă vrei să fii nefericit.
În ciuda a nenumărate contraexemple, oamenii continuă să considere că o avere consistentă, şi puterea care derivă din ea, reprezintă obstacole aproape insurmontabile în calea nefericirii şi suferinţei. Dar, e doar o prejudecată. Realitatea este, însă, total diferită. Cu puţină inteligenţă, chiar şi cei mai bogaţi şi puternici oameni pot fi la fel de nefericiţi ca ultimii cerşetori, pot suferi mai rău decât victimele războiului, sau ale torturilor, şi, mai mult, pot nenoroci şi neferici mase mare de oameni, începând cu persoanele pe care se presupune că le iubesc: proprii copii, familia etc. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, este destul de dificil pentru cei lipsiţi de avere şi putere.
Aşadar, ce trebuie să facă un om bogat pentru a fi nefericit, profund nefericit? Şi de unde poate învăţa aceste lucruri?
Există nenumărate acţiuni prin care un om bogat îşi poate crea şi dezvolta o stare de profundă nefericire, iar sursele de inspiraţie sunt, practic, nenumărate. Aproape toate canalele de televiziune prezintă non-stop, şi fără pauze de publicitate, emisiuni extrem de educative pe această temă.
Cum fără pauze de publicitate, când ştim prea bine că absolut toate televiziunile au astfel de pauze? Foarte simplu, chiar şi acele pauze sunt special concepute pentru a vă accentua frustrările, pentru a vă induce disconfortul, pentru a vă crea, aşadar, acea minunată stare de depresie, izvor nesecat al tuturor suferinţelor omeneşti. Cum vă simţiţi, de exemplu, atunci când sunteţi întrebaţi cam cât timp utilizaţi zilnic pentru a merge la toaletă? O reclamă absolut genială ....
Să trecem acum la telenovele. Sunt extraordinare aceste minunate creaţii ale minţii umane excesiv odihnite. Nu cred că există telenovelă în care eroul principal să nu fie frumos, bogat, sănătos, puternic etc., dar să sufere îngrozitor din motive de iubire. Sau, de neiubire, după cum preferaţi. De obicei, suferinţa asta e atat de mare încât se întinde pe parcursul a zeci sau sute de episoade. Zilele, lunile, anii trec, lumea, viaţa merg înainte, unii se nasc, alţii mor, numai pentru cârlanul nostru timpul se opreşte în loc şi singura preocupare rămâne aceea de a behăi de durere.
Dar modelul telenovelistic nu este unicul în care un bogătaş îşi poate construi suferinţa şi nefericirea. Din fericire, avem mai multe modele decât bogătaşi, astfel încât fiecare dintre ei îsi poate alege exact modelul care i se potriveşte perfect (deşi, poate, ar trebui să ia în calcul şi suferinţa indusă de lipsa de originalitate, concretizată prin alegerea unui model „consacrat”). De exemplu, modelul corporatistic.
Prizonierul acestui model nu a avut şansa de a se ivi pe lume într-o familie bogată şi nefericită, aşa cum se întâmplă, de multe ori, cu „prinţii” telenovelelor. Nici educaţia de care a beneficiat nu a fost prea consecventă în acest sens. Neavând, aşadar, un model potrivit în copilărie, corporatistul nostru este, de cele mai multe ori, un self-made man. În aceste condiţii, e firesc să se mai înregistreze şi eşecuri, mai cu seamă în rândul corporatiştilor foarte tineri, care nu au ajuns încă să realizeze cât de rahat e viaţa pe care o duc. Dar, acest defect se remediază, de regulă, cu timpul.
În general, corporatistul e un tip energic, ambiţios, ordonat, orientat spre succes. De multe ori, el este chiar un „predicator” al succesului. Dacă-l întrebi ce e succesul ăla şi cu ce se mănâncă, habar nu are. Şi asta fiindcă, în esenţă, corporatistul este un individ foarte limitat.
Corporatistul este un om foarte credincios. Nu, nu e vorba de credinţa în Dumnezeu, faţă de care corporatistul este, de cele mai multe ori, indiferent, asta dacă nu e ateu declarat. Nu, corporatistul crede cu toată tăria că „merită” şi, prin urmare, se străduieşte să demonstreze acest lucru (ştiu ei ce ştiu, cei de la L’Oréal). Ce „merită”? Orice, şi din acest punct de vedere, corporatistul se aseamănă, în mod, poate, paradoxal, cocălarului comun (rromus cocalarius domesticus).
Corporatistul îşi impune un anumit „standard de viaţă”, pe care şi-l revizuieşte periodic, totdeauna în sus. Aparent, viaţa sa este strălucitoare, elevată, plină de satisfacţii materiale şi profesionale etc. Dar, asta e imaginea pentru „exterior”. În realitate, viaţa corporatistului e una mizerabilă, plină de suferinţe şi frustrări şi, destul de frecvent, scurtă. Pentru astfel de persoane, a trăi şi a munci sunt două lucruri sinonime. Şi nu e vorba de munca aceea frumoasă, odihnitoare, creatoare, dătătoare de satisfacţii reale, e vorba de „robotă” – munca în sistem sovietic (sau, de ce nu, în sistem „Ford”), şi înrudită cu robia.
Cu toate că pare un individ „serios”, „realist”, corporatistul este, de fapt, un visător. Visează mereu la un anumit moment care nu va veni niciodată. Visează la clipa când va râde din toată inima. Ce îl impiedică se facă acest lucru în orice clipă? Nu, nu timpul, ci faptul că, de fapt, corporatistul nu ştie să râdă, si nu va şti niciodată. Are o mie de dorinţe nemărturisite, şi visează la clipa în care şi le va putea satisface, la clipa în care va putea face orice. Dar, acea clipă nu va veni niciodată, fiindcă, în afară de muncă, nu ştie şi nu poate să facă nimic altceva. Mai cu seamă, corporatistul e incapabil să se relaxeze.
Practicarea „jocurilor pentru adulţi” e o altă sursă inepuizabilă de suferinţă si frustrări. Berne a dat doar câteva exemple de jocuri, dar imaginaţia noastră poate crea oricâte altele. Sunt jocuri „frumoase”, sau jocuri cu „recompense frumoase”: divorţul, şomajul, pierderea averii, azilul, balamucul, puşcăria, moartea. Asta în cazul jocurilor individuale, pentru că, dacă vorbim de jocuri colective, „recompensa” poate fi, într-adevăr, extraordinară.
Uite, vorbesc numai de un singur joc, foarte cunoscut, şi pe care, cu siguranţă, l-am jucat cu toţii, de nenumărate ori, şi vom continua să-l jucăm. Se numeşte „al meu e mai bun” (sau „a mea e mai bună”).
Când acel „al meu” e un creion, un prieten, un profesor, un iubit, sau orice altceva, iar jocul se desfăşoară individual, „premiul” poate fi un schimb de replici, o păruială sau o altă bagatelă de acelaşi tip. Dacă, însă, participanţii sunt colectivi, de exemplu, două blocuri militare opuse, iar „al meu” este „religia noastră”, „sistemul nostru filosofico-social” etc., „premiul” ar putea fi un război mondial şi extincţia speciei noastre. Ăsta da, „premiu”, nu?
Acum, gata cu astfel de „jocuri”. Dacă v-am trezit curiozitatea, citiţi cartea lui Berne, e fascinantă. De fapt, citiţi toate cărţile lui Berne.
În ciuda a nenumărate contraexemple, oamenii continuă să considere că o avere consistentă, şi puterea care derivă din ea, reprezintă obstacole aproape insurmontabile în calea nefericirii şi suferinţei. Dar, e doar o prejudecată. Realitatea este, însă, total diferită. Cu puţină inteligenţă, chiar şi cei mai bogaţi şi puternici oameni pot fi la fel de nefericiţi ca ultimii cerşetori, pot suferi mai rău decât victimele războiului, sau ale torturilor, şi, mai mult, pot nenoroci şi neferici mase mare de oameni, începând cu persoanele pe care se presupune că le iubesc: proprii copii, familia etc. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, este destul de dificil pentru cei lipsiţi de avere şi putere.
Aşadar, ce trebuie să facă un om bogat pentru a fi nefericit, profund nefericit? Şi de unde poate învăţa aceste lucruri?
Există nenumărate acţiuni prin care un om bogat îşi poate crea şi dezvolta o stare de profundă nefericire, iar sursele de inspiraţie sunt, practic, nenumărate. Aproape toate canalele de televiziune prezintă non-stop, şi fără pauze de publicitate, emisiuni extrem de educative pe această temă.
Cum fără pauze de publicitate, când ştim prea bine că absolut toate televiziunile au astfel de pauze? Foarte simplu, chiar şi acele pauze sunt special concepute pentru a vă accentua frustrările, pentru a vă induce disconfortul, pentru a vă crea, aşadar, acea minunată stare de depresie, izvor nesecat al tuturor suferinţelor omeneşti. Cum vă simţiţi, de exemplu, atunci când sunteţi întrebaţi cam cât timp utilizaţi zilnic pentru a merge la toaletă? O reclamă absolut genială ....
Să trecem acum la telenovele. Sunt extraordinare aceste minunate creaţii ale minţii umane excesiv odihnite. Nu cred că există telenovelă în care eroul principal să nu fie frumos, bogat, sănătos, puternic etc., dar să sufere îngrozitor din motive de iubire. Sau, de neiubire, după cum preferaţi. De obicei, suferinţa asta e atat de mare încât se întinde pe parcursul a zeci sau sute de episoade. Zilele, lunile, anii trec, lumea, viaţa merg înainte, unii se nasc, alţii mor, numai pentru cârlanul nostru timpul se opreşte în loc şi singura preocupare rămâne aceea de a behăi de durere.
Dar modelul telenovelistic nu este unicul în care un bogătaş îşi poate construi suferinţa şi nefericirea. Din fericire, avem mai multe modele decât bogătaşi, astfel încât fiecare dintre ei îsi poate alege exact modelul care i se potriveşte perfect (deşi, poate, ar trebui să ia în calcul şi suferinţa indusă de lipsa de originalitate, concretizată prin alegerea unui model „consacrat”). De exemplu, modelul corporatistic.
Prizonierul acestui model nu a avut şansa de a se ivi pe lume într-o familie bogată şi nefericită, aşa cum se întâmplă, de multe ori, cu „prinţii” telenovelelor. Nici educaţia de care a beneficiat nu a fost prea consecventă în acest sens. Neavând, aşadar, un model potrivit în copilărie, corporatistul nostru este, de cele mai multe ori, un self-made man. În aceste condiţii, e firesc să se mai înregistreze şi eşecuri, mai cu seamă în rândul corporatiştilor foarte tineri, care nu au ajuns încă să realizeze cât de rahat e viaţa pe care o duc. Dar, acest defect se remediază, de regulă, cu timpul.
În general, corporatistul e un tip energic, ambiţios, ordonat, orientat spre succes. De multe ori, el este chiar un „predicator” al succesului. Dacă-l întrebi ce e succesul ăla şi cu ce se mănâncă, habar nu are. Şi asta fiindcă, în esenţă, corporatistul este un individ foarte limitat.
Corporatistul este un om foarte credincios. Nu, nu e vorba de credinţa în Dumnezeu, faţă de care corporatistul este, de cele mai multe ori, indiferent, asta dacă nu e ateu declarat. Nu, corporatistul crede cu toată tăria că „merită” şi, prin urmare, se străduieşte să demonstreze acest lucru (ştiu ei ce ştiu, cei de la L’Oréal). Ce „merită”? Orice, şi din acest punct de vedere, corporatistul se aseamănă, în mod, poate, paradoxal, cocălarului comun (rromus cocalarius domesticus).
Corporatistul îşi impune un anumit „standard de viaţă”, pe care şi-l revizuieşte periodic, totdeauna în sus. Aparent, viaţa sa este strălucitoare, elevată, plină de satisfacţii materiale şi profesionale etc. Dar, asta e imaginea pentru „exterior”. În realitate, viaţa corporatistului e una mizerabilă, plină de suferinţe şi frustrări şi, destul de frecvent, scurtă. Pentru astfel de persoane, a trăi şi a munci sunt două lucruri sinonime. Şi nu e vorba de munca aceea frumoasă, odihnitoare, creatoare, dătătoare de satisfacţii reale, e vorba de „robotă” – munca în sistem sovietic (sau, de ce nu, în sistem „Ford”), şi înrudită cu robia.
Cu toate că pare un individ „serios”, „realist”, corporatistul este, de fapt, un visător. Visează mereu la un anumit moment care nu va veni niciodată. Visează la clipa când va râde din toată inima. Ce îl impiedică se facă acest lucru în orice clipă? Nu, nu timpul, ci faptul că, de fapt, corporatistul nu ştie să râdă, si nu va şti niciodată. Are o mie de dorinţe nemărturisite, şi visează la clipa în care şi le va putea satisface, la clipa în care va putea face orice. Dar, acea clipă nu va veni niciodată, fiindcă, în afară de muncă, nu ştie şi nu poate să facă nimic altceva. Mai cu seamă, corporatistul e incapabil să se relaxeze.
Practicarea „jocurilor pentru adulţi” e o altă sursă inepuizabilă de suferinţă si frustrări. Berne a dat doar câteva exemple de jocuri, dar imaginaţia noastră poate crea oricâte altele. Sunt jocuri „frumoase”, sau jocuri cu „recompense frumoase”: divorţul, şomajul, pierderea averii, azilul, balamucul, puşcăria, moartea. Asta în cazul jocurilor individuale, pentru că, dacă vorbim de jocuri colective, „recompensa” poate fi, într-adevăr, extraordinară.
Uite, vorbesc numai de un singur joc, foarte cunoscut, şi pe care, cu siguranţă, l-am jucat cu toţii, de nenumărate ori, şi vom continua să-l jucăm. Se numeşte „al meu e mai bun” (sau „a mea e mai bună”).
Când acel „al meu” e un creion, un prieten, un profesor, un iubit, sau orice altceva, iar jocul se desfăşoară individual, „premiul” poate fi un schimb de replici, o păruială sau o altă bagatelă de acelaşi tip. Dacă, însă, participanţii sunt colectivi, de exemplu, două blocuri militare opuse, iar „al meu” este „religia noastră”, „sistemul nostru filosofico-social” etc., „premiul” ar putea fi un război mondial şi extincţia speciei noastre. Ăsta da, „premiu”, nu?
Acum, gata cu astfel de „jocuri”. Dacă v-am trezit curiozitatea, citiţi cartea lui Berne, e fascinantă. De fapt, citiţi toate cărţile lui Berne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu