Despre educaţie (1)

Pentru că lucrez în domeniu educaţional, mă gândesc să aduc în atenţia cititorilor blogului meu o serie de probleme legate de acest domeniu definit ca „prioritate naţională”. Încerc să-mi expun ideile, întrebările, dorinţele, propunerile de reformă, deocamdată aşa cum „îmi vin”, adică într-o manieră nesistematizată, poate prolixă, cu speranţa că, poate, într-o zi, va veni şi vremea sistematizării şi conciziunii. Până atunci, m-aş bucura foarte mult dacă voi primi feed-back, orice tip de feed-back, din partea cititorilor interesaţi. Evident, ideile mele, atâtea câte sunt, sunt „la liber”, oricine le poate prelua, dezvolta, sistematiza etc. Cum un „roman” este, fireşte, greu de urmărit, voi fragmenta expunerea în mai multe episoade. Contradicţiile, revenirile, impreciziile, lipsa de argumentare sunt, evident, inerente, e vorba de o construcţie în desfăşurare.

De ani buni, reformele preconizate de miniştrii educaţiei s-au concentrat prioritar pe modul de evaluare, alte aspecte importante ale procesului educaţional beneficiind de o atenţie mult mai redusă. Opinia mea este că o asemenea abordare este cel puţin eronată, îmbunătăţirea modului de evaluare a elevilor constituind, eventual, doar un paliativ.

Principala obiecţie care poate fi formulată la adresa tuturor celor care au deţinut, pentru o anumită perioadă, acest important portofoliu, este lipsa unei viziuni strategice proactive.

Faptul că trăim într-o lume în continuă schimbare este un truism, după cum, de asemenea, este un truism faptul că şcoala, indiferent de nivelul şi calitatea ei, nu mai poate să înzestreze viitorul absolvent cu toate cunoştinţele, deprinderile, competenţele de care acesta va avea nevoie în exercitarea rolului său socio-economic. De aceea, în opinia mea, şcoala trebuie să se preocupe, în principal, cu formarea acelor abilităţi necesare, pe de o parte, pentru continuarea învăţării în cadru nonformal, pe toată durata vieţii, iar pe de altă parte, pentru integrarea deplină a persoanei în contextul social, economic şi politic al acestei lumi cu morfologie atât de variabilă.

În principiu, oamenii stabilesc, pe parcursul vieţii, trei tipuri de interacţiuni, şi anume: cu obiectele, cu ideile şi cu alţi oameni. Toate aceste trei tipuri de interacţiuni sunt egal importante, neglijarea oricăruia dintre ele putând avea efecte deosebit de neplăcute, atât asupra persoanei, cât şi asupra societăţii. Cu toate acestea, şcoala românească se concentrează, prioritar, pe al doilea tip de interacţii, cel cu ideile. Mai mult decât atât, şcoala românească nu favorizează mecanismele superioare de cogniţie, insistând asupra capacităţilor de asimilare şi reproducere a unor conţinuturi deja prelucrate. Este ceea ce eu numesc „învăţare prin lozinci”. Procesul de învăţare favorizează învăţarea de tipul „dicţionar de integrame”, elevilor li se cere să înghită „definiţii” precum Mihai Eminescu = luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche etc., majoritatea absolvenţilor dovedindu-se incapabili nu numai de operaţionalizarea cunoştinţelor dobândite, ci chiar de explicarea, în cadrul propriului univers cognitiv, a unor asemenea „definiţii”. La matematică, elevii sunt învăţaţi să aplice „reţete” sau algoritmi şi nicidecum să formuleze o problemă, să o formalizeze în limbaj matematic, să identifice metodele şi algoritmii cei mai potriviţi pentru a o rezolva. Învăţămantul romanesc are, de asemenea, un caracter preponderent cantitativ, aspectul calitativ fiind, de regulă, ignorat. În aceste condiţii, absolvenţii sunt, în cele mai fericite cazuri, capabili doar să reproducă anumite enunţuri, să aplice anumiţi algoritmi, dar nu să formuleze un punct de vedere propriu, să îl documenteze, să întreprindă o cercetare critică etc. Românii au, în general, o capacitate redusă de adaptare la context, încercând, mai degrabă, să adapteze contextul la propriile reprezentări ale realităţii, de cele mai multe ori impuse prin programe şcolare ori modalităţi de evaluare rigide. Este o şcoală care produce, mai degrabă, persoane de tip closed-minded, tributare unor idei dacă nu depăşite, măcar discutabile.

Într-un top al încrederii populare în instituţiile naţionale, pe primele două locuri regăsim, aproape invariabil, biserica şi armata, adică exact cele mai dogmatice şi nereformabile instituţii, în timp ce, de exemplu, parlamentul şi partidele, chintesenţa oricărei naţiuni democratice, sunt permanent bălăcărite pe toate canalele media, iar această tendinţă îşi are izvorul şi la guvern şi preşedinţie.

Pentru prima oară în decursul istoriei, omenirea dispune de instrumentele tehnologice pentru a rezolva probleme cruciale precum aceea a foametei. Faptul că, la ora actuală numărul celor care flămânzesc, al celor care nu dispun de o locuinţă, nu au acces la servicii medicale şi educaţionale etc., este impresionant, nu se datorează unei anumite incapacităţi economice a omenirii, ci exclusiv factorului politic. Acum şi, cu atât mai mult, în viitor, accentul nu mai cade pe „producţie”, ci pe „distribuţie”. Să ne imaginăm, de exemplu, că guvernul României decide să achiziţioneze, cu banii „jos”, un număr de laptopuri egal cu întreaga populaţie adultă a ţării, vreo optsprezece milioane de bucăţi, toate din aceeaşi gamă. Îmi imaginez că nicio firmă nu dispune de o astfel de cantitate impresionantă de produse pe stoc, dar oricare dintre ele este capabilă să onoreze, într-un interval de timp rezonabil, o asemenea comandă-mamut, chiar dacă asta presupune construirea, în regim de urgenţă, a unor capacităţi noi de producţie, externalizarea unor lucrări etc. Problema nu este, aşadar, legată, de capacitatea de producţie, ci de capacitatea de a obţine un asemenea contract. Mai cu seamă în contextul actualei crize economice, problemele firmelor sunt legate de capacitatea de a „vinde”, nicidecum de producţie. Firmele sunt nevoite să-şi diminueze capacităţile de producţie, să concedieze lucrători etc., aproape exclusiv din cauza reducerii cererii.

Cum şi-ar fi imaginat societatea viitorului un om al secolelor XII-XVI? Probabil, într-o astfel de societate a viitorului, toate oraşele şi-ar fi construit ziduri groase de apărare şi s-ar fi umplut de lăcaşe de cult. Pentru un om din perioada revoluţiei industriale, viitorul ar fi fost populat de cât mai multe capacităţi de producţie, „fabrici şi uzine” în fiecare cartier. Dar, perioada revoluţiei industriale a trecut, deşi foarte mulţi dintre noi nu am depăşit, din punct de vedere mental, această perioadă.

Cred că tehnologizarea, robotizarea etc. vor reduce în continuare, drastic, necesarul de forţă de muncă în domeniul producţiei materiale. Ce vor face, în aceste condiţii, ceilalţi oameni?

Va exista, probabil, mai mult timp la dispoziţia oamenilor. Mă feresc să folosesc termenul de „timp liber”. Cum va fi utilizat acest timp? Va exista, fireşte, opţiunea desfăşurării unor activităţi generatoare de venituri suplimentare. Nu puţini vor fi, probabil, cei care vor alege această opţiune. Banii vor continua să seducă, mai ales pe cei ale căror necesităţi primare nu vor fi satisfăcute în întregime. Vor exista, în continuare, oameni dispuşi să muncească din greu pentru a-şi putea, de exemplu, achiziţiona un autoturism mai nou, în locul celui cumpărat acum jumătate de an, după cum există şi acum persoane dispuse să cheltuiască sume impresionante pentru a-şi cumpăra haine noi, în condiţiile în care nu au unde să le mai pună pe cele vechi. Dar, cred că vor fi şi mai mulţi cei care vor alege să-şi utilizeze excedentul de timp pentru a-şi lărgi orizontul cultural, pentru a se ocupa de familie, pentru a-i ajuta pe cei cu mai puţine posibilităţi, sau, pur şi simplu, pentru a se distra. Pentru toate acestea, e nevoie de o educaţie specifică.

La noi, ca de altfel, în întreaga lume, creşterea nivelului de trai, sporirea cantităţii de timp la dispoziţia persoanei nu a dus, cum ar fi fost, poate, de aşteptat, la sporirea coeziunii familiilor, a grupurilor sociale, a comunităţilor, ci, dimpotrivă, asistăm, de exemplu, la o creştere exponenţială a divorţialităţii, la o reducere a rolului nucleului familial, la o înstrăinare prematură a copiilor de părinţi etc. Apariţia internetului, dincolo de progresul evident indus, reprezintă o nouă sursă de alienare, de disoluţie a structurilor sociale fundamentale etc. Citeam, zilele trecute, despre un caz cu adevărat terifiant: un copil de trei luni, lăsat, pur şi simplu, să moară, de foame, de către mama sa, mult prea ocupată să joace un joc video în care, culmea, creştea un copil virtual. Sunt, oare, tinerii, copiii din ziua de astăzi, educaţi astfel încât să se poată proteja de pericolele diferitelor dependenţe? Care ar trebui să fie sarcinile sistemului educaţional în acest sens?

Vorbeam de cele trei tipuri de interacţiuni pe care le stabilesc oamenii de-a lungul vieţii. În mod tradiţional, cultivarea abilităţilor de relaţionare corectă, constructivă, cu alţi oameni, a fost o sarcină lăsată prioritar în seama familiei şi a societăţii. Suplimentar ansamblului de valori şi cutume asimilat de copil în cadrul a ceea ce se numeşte încă „cei şapte ani de-acasă”, şcoala şi societatea intervin suplimentar aproape exclusiv printr-un sistem de coerciţii şi sancţiuni. Nici măcar cu o structurare suplimentară a acestui ansamblu. Dar, în noile condiţii, familiile se ocupă din ce în ce mai puţin de creşterea şi educarea propriilor copii, iar dacă o face, o face conform unui cod de valori şi pricipii incongruent dezvoltării economice, sociale, culturale şi politice a momentului.

Adusesem înainte vorba despre internet. Cvasitotalitatea părinţilor de astăzi au fost crescuţi şi educaţi într-un mediu în care internetul lipsea cu desăvârşire. Cvasitotalitatea părinţilor de astăzi nu au primit niciun fel de educaţie în legătură cu utilizarea responsabilă a internetului, dar, fiind persoane mature, s-au putut adapta acestei noi realităţi. Atunci când s-au putut adapta, iar când nu s-au putut, au ajuns în situaţii precum cea relatată mai sus. Da, dar acest aspect nu mai poate fi neglijat.

Nu cu mult timp în urmă auzisem o ştire despre sinuciderea unui adolescent din cauza privării de internet. Cred că este inutil să precizez că era vorba de un elev cu probleme şcolare. Mama sa identificase, probabil corect, sursa problemelor băiatului, dar modul în care a procedat a fost, evident, eronat.

Întrerup aici acestă expunere. Concluzia ei este: educaţia pentru loisir devine, în actualul context, de o importanţă primordială în cadrul procesului de formare şi educare al tânărului. Din păcate, acest aspect pare a fi cu totul neglijat de factorii de decizie din învăţământ, iar efectele nu vor întârzia să apară. Şi vor fi devastatoare!