Vă puteţi imagina, fie şi măcar pentru o clipă, un oraş, o regiune sau o ţară cu o infrastructură rutieră apropiată de perfecţiune, dar cu un cod rutier extrem de relaxat şi permisiv? Gândiţi-vă, de exemplu, ce modificări ar produce în conştiinţa noastră faptul că ar dispărea toate semnele şi indicatoarele de obligare, semafoarele, limitările de viteză şi aşa mai departe. Singura obligaţie explicită ar fi aceea a evitării oricărui eveniment – prin aceasta înţelegând orice ar duce la accidentarea unei persoane sau la avarierea unui bun - iar în cazul în care, totuşi, acesta s-ar produce, sancţiunile ar fi extrem de drastice. Pentru moment, cred, toţi participanţii ar fi extrem de bulversaţi, dar, după un timp s-ar putea constata că scopul introducerii unei astfel de legi, acela de a reduce, pe cât posibil, evenimentele rutiere, ar fi atins. Şoferii, dar şi pietonii ar înţelege că beneficiază de o mult mai mare libertate, dar, în acelaşi timp trebuie să îşi asume responsabilităţi pe măsură.
Citeam undeva de aplicarea unei astfel de măsuri într-o localitate, cred, din Germania, dar nu am păstrat linkul şi de aceea nu vă pot spune nimic sigur. Oricum, caracterul benefic sau nu al unei astfel de măsuri depinde de mulţi factori, printre care şi mentalitatea cetăţenilor respectivi. Acolo, se pare, o astfel de reglementare ciudată a dat roade, dar nu ştiu dacă o astfel de experienţă ar putea fi exportată şi în România, unde, oricum, infrastructura e la pământ, iar singura prioritate care se respectă este aceea de şmecher. Şi nu ştiu dacă ne putem permite să ucidem zeci de mii de şoferi şi pietoni pentru ca noi, ceilalţi vreo douăzeci şi ceva de milioane să învăţăm să ne comportăm responsabil.
Până la urmă, ideea e asta, că o lege, oricât de bună ar fi, va produce sau nu efecte pozitive doar atâta timp cât cei asupra căreia se aplică înţeleg să o respecte, atât în litera, cât şi în spiritul ei. Dacă acest lucru nu se întâmplă, dacă legea este călcată zilnic în picioare şi interpretată după cum vrea fiecare, dezastrul este garantat, iar aceasta poate fi considerat o bună ilustrare a maximei „iadul este pavat cu bune intenţii”.
Tema zilei în România este legată de reforma constituţională. Părerea mea este că, până la urmă, e vorba de o temă secundară, lipsită de importanţă. În clipa de faţă avem o constituţie bunicică, nu bună, nu extraordinară, dar bunicică, acceptabilă. Mai departe, e problema noastră ce facem cu ea. Dacă alegem să o nesocotim, să o interpretăm în fel şi chip, să ducem o confruntare politică în limitele literei constituţiei, dar dincolo de cele ale spiritului ei, ale bunului simţ, în general, nu tragem niciun folos şi, mai mult, oricât de „îmbunătăţit” şi „actualizat” ar fi textul fundamental al ţării, acesta nu va putea garanta, de fapt, nimic.
Dar, nu despre reforma constituţiei vreau să vorbesc acum, ci despre legea educaţiei. Cea despre care ministrul Funeriu ne tot vorbeşte de un timp încoace, dar care se cam lasă aşteptată.
Dintru început, acord acestei legi prezumţia de perfecţiune. Nu mă interesează câtuşi de puţin textul ei, litera ei, cât, mai mult spiritul, filosofia care se ascunde în spatele ei. Dar, pentru aceasta nu e nevoie să o citesc! Pentru aceasta e necesar să studiez personalitatea ministrului, intenţiile sale reale, declarate sau nu, calitatea personalului uman din învăţământ, a elevilor, structura societăţii, mentalitatea generală şi o sumă de alţi factori. E vorba de o întreprindere infinit mai complexă decât simpla lectură critică a unui text legislativ, fie el şi „perfect”.
În opinia mea, legile, regulamentele sunt extrem de importante, dar ceea ce contează cu adevărat este calitatea educatorului şi a educabilului, „chimia” care se stabileşte între cei doi, precum şi atitudinea societăţii faţă de şcoală, în general. Legea poate fi exemplară, curriculumul perfect, dacă educatorul este execrabil, iar atitudinea societăţii, aici incluzându-l şi pe educabil, una mizerabilă, eşecul este garantat. Atitudinea societăţii se modifică, însă, gradual, în timp, iar „tonul” trebuie dat, până la urmă, de atitudinea forurilor diriguitoare, în primul rând de către ministru. În acest context, legea este doar o expresie.
Cine este, aşadar, ministrul educaţiei, Daniel Petru Funeriu?
Înainte de toate, un om tânăr, cel puţin ca vârstă, ceea ce ne permite să-i acordăm o anumită prezumţie de energie şi entuziasm. Entuziamul este un factor determinant, în traducere înseamnă „Dumnezeul din interior”. Presupunem că Daniel Petru Funeriu posedă acest „Dumnezeu interior”.
Discutăm apoi de competenţă profesională. Domnia sa este, ca formaţie, chimist, deci nu pedagog sau psiholog, şi nici economist. Asta nu e, în mod necesar, un impediment. Daniel Petru Funeriu este, zice-se, un performer, un produs exemplar al şcolii româneşti, realizat din punct de vedere profesional şi ştiinţific. Excelent! Nu aici este problema domnului Funeriu ... dacă există vreo problemă.
Presupunem, de asemenea, că domnul ministru are o viziune largă, generoasă etc. La urma urmei, este viziunea cuprinsă în Pactul Naţional pentru Educaţie, asumată de toate partidele politice, de societate în general etc., etc... Dar, esenţa acestui pact a fost, dacă nu mă înşeală memoria, sintetizată exemplar de către chiar şeful statului: „bani contra reformă” ... vă mai amintiţi? Ei, unde sunt banii? În acest moment avem: zeci de mii de catedre reduse, alte câteva zeci de mii care urmează, salarii şi alte drepturi salariale diminuate. Aceasta e realitatea. Binomul e şchiop, îi lipseşte unul dintre temeiuri. Hmm ... să trecem acum peste asta, dar vom reveni.
Domnul Daniel Petru Funeriu este posesorul unui blog personal, prin intermediul căruia îsi exprimă, de fapt, personalitatea. Poate părea un lucru lipsit de importanţă, dar nu e aşa, deoarece e un indiciu extrem de important.
După cum, probabil, cei mai mulţi dintre dumneavoastră cunoaşteţi, numele blogului cetăţeanului Daniel Petru Funeriu a fost „blog de darwinism politic”. Asta, până a devenit ministru.
Ce dracu’ e darwinismul ăsta politic. Conceptul nu e definit într-un mod clar, lipsit de echivoc, dar iată ce scrie wikipedia în privinţa darwinismului social, un fel de gen proxim al darwinismului politic:
Reţineţi, omul ăsta e ministrul educaţiei.
Eu mă abţin de a face acum orice fel de comentariu, dar promit că voi reveni.
Trec peste episodul jalnic al calculului vitezei cu care preşedintele Băsescu a lovit, sau, mă rog, împins un copil.
Citim din blogul lui Daniel Petru Funeriu. Este vorba de o întreagă postare, datată 4 decembrie 2009:
Deşi nu precizează acest lucru în mod explicit, sugestia e clară: în spatele acestor rezultate se află preşedintele ţării, Traian Băsescu.
Domnul Daniel Petru Funeriu s-a făcut a uita că, între 2004 şi 2008, în fruntea guvernului României s-a aflat liberalul Călin Popescu Tăriceanu, iar relaţia dintre cele două palate a fost, în marea majoritate a timpului, catastrofală.
Domnul Daniel Petru Funeriu s-a făcut a uita că, între 2004 şi 2008, în fruntea guvernului s-a aflat pedelistul Emil Boc şi rezultatele economice au fost catastrofale.
Domnul Daniel Petru Funeriu s-a făcut a uita că, în complicata ecuaţie a progresului/regresului economic dintr-o anumită perioadă intră o multitudine de factori, între care, bineînţeles, munca poporului român şi conjunctura internaţională. Fără munca lui Ion de la sculărie, a lui Vasile de la autobază, a coafezei Maricica sau a brutarului Gheorghe, nici Băsescu, nici Tăriceanu, nici Dumnezeu din cer nu ar fi putut face nimic pentru ţara asta. Putem să-i uităm, putem să ne batem joc de munca lor, putem să îi condamnăm la sărăcie, dar fără munca milioanelor de oameni din această ţară, şi Băsescu, şi Tăriceanu ar fi fost muritori de foame şi nu ar fi avut pe cine să mai conducă. Era să spun şi domnul Funeriu, dar nu, dânsul nu era, la acea oră, în România.
Aş vrea să am încredere în domnul Funeriu şi în reforma dânsului, dar nu pot. Pur şi simplu, nu pot. Nu am încredere în această reformă. De fapt, nu e vorba de nicio reformă. Este un dezastru.
Învăţământul românesc are nevoie de reformă, dar are, mai ales, nevoie de un OM în fruntea lui. Funeriu este o vieţuitoare.
Notă: am reprodus textul de pe blogul lui Daniel Petru Funeriu exact aşa cum apare. Treaba lui Funeriu dacă şi cum foloseşte diacriticele, e ministrul educaţiei, n-o să-l învăţ eu să scrie corect.
Citeam undeva de aplicarea unei astfel de măsuri într-o localitate, cred, din Germania, dar nu am păstrat linkul şi de aceea nu vă pot spune nimic sigur. Oricum, caracterul benefic sau nu al unei astfel de măsuri depinde de mulţi factori, printre care şi mentalitatea cetăţenilor respectivi. Acolo, se pare, o astfel de reglementare ciudată a dat roade, dar nu ştiu dacă o astfel de experienţă ar putea fi exportată şi în România, unde, oricum, infrastructura e la pământ, iar singura prioritate care se respectă este aceea de şmecher. Şi nu ştiu dacă ne putem permite să ucidem zeci de mii de şoferi şi pietoni pentru ca noi, ceilalţi vreo douăzeci şi ceva de milioane să învăţăm să ne comportăm responsabil.
Până la urmă, ideea e asta, că o lege, oricât de bună ar fi, va produce sau nu efecte pozitive doar atâta timp cât cei asupra căreia se aplică înţeleg să o respecte, atât în litera, cât şi în spiritul ei. Dacă acest lucru nu se întâmplă, dacă legea este călcată zilnic în picioare şi interpretată după cum vrea fiecare, dezastrul este garantat, iar aceasta poate fi considerat o bună ilustrare a maximei „iadul este pavat cu bune intenţii”.
Tema zilei în România este legată de reforma constituţională. Părerea mea este că, până la urmă, e vorba de o temă secundară, lipsită de importanţă. În clipa de faţă avem o constituţie bunicică, nu bună, nu extraordinară, dar bunicică, acceptabilă. Mai departe, e problema noastră ce facem cu ea. Dacă alegem să o nesocotim, să o interpretăm în fel şi chip, să ducem o confruntare politică în limitele literei constituţiei, dar dincolo de cele ale spiritului ei, ale bunului simţ, în general, nu tragem niciun folos şi, mai mult, oricât de „îmbunătăţit” şi „actualizat” ar fi textul fundamental al ţării, acesta nu va putea garanta, de fapt, nimic.
Dar, nu despre reforma constituţiei vreau să vorbesc acum, ci despre legea educaţiei. Cea despre care ministrul Funeriu ne tot vorbeşte de un timp încoace, dar care se cam lasă aşteptată.
Dintru început, acord acestei legi prezumţia de perfecţiune. Nu mă interesează câtuşi de puţin textul ei, litera ei, cât, mai mult spiritul, filosofia care se ascunde în spatele ei. Dar, pentru aceasta nu e nevoie să o citesc! Pentru aceasta e necesar să studiez personalitatea ministrului, intenţiile sale reale, declarate sau nu, calitatea personalului uman din învăţământ, a elevilor, structura societăţii, mentalitatea generală şi o sumă de alţi factori. E vorba de o întreprindere infinit mai complexă decât simpla lectură critică a unui text legislativ, fie el şi „perfect”.
În opinia mea, legile, regulamentele sunt extrem de importante, dar ceea ce contează cu adevărat este calitatea educatorului şi a educabilului, „chimia” care se stabileşte între cei doi, precum şi atitudinea societăţii faţă de şcoală, în general. Legea poate fi exemplară, curriculumul perfect, dacă educatorul este execrabil, iar atitudinea societăţii, aici incluzându-l şi pe educabil, una mizerabilă, eşecul este garantat. Atitudinea societăţii se modifică, însă, gradual, în timp, iar „tonul” trebuie dat, până la urmă, de atitudinea forurilor diriguitoare, în primul rând de către ministru. În acest context, legea este doar o expresie.
Cine este, aşadar, ministrul educaţiei, Daniel Petru Funeriu?
Înainte de toate, un om tânăr, cel puţin ca vârstă, ceea ce ne permite să-i acordăm o anumită prezumţie de energie şi entuziasm. Entuziamul este un factor determinant, în traducere înseamnă „Dumnezeul din interior”. Presupunem că Daniel Petru Funeriu posedă acest „Dumnezeu interior”.
Discutăm apoi de competenţă profesională. Domnia sa este, ca formaţie, chimist, deci nu pedagog sau psiholog, şi nici economist. Asta nu e, în mod necesar, un impediment. Daniel Petru Funeriu este, zice-se, un performer, un produs exemplar al şcolii româneşti, realizat din punct de vedere profesional şi ştiinţific. Excelent! Nu aici este problema domnului Funeriu ... dacă există vreo problemă.
Presupunem, de asemenea, că domnul ministru are o viziune largă, generoasă etc. La urma urmei, este viziunea cuprinsă în Pactul Naţional pentru Educaţie, asumată de toate partidele politice, de societate în general etc., etc... Dar, esenţa acestui pact a fost, dacă nu mă înşeală memoria, sintetizată exemplar de către chiar şeful statului: „bani contra reformă” ... vă mai amintiţi? Ei, unde sunt banii? În acest moment avem: zeci de mii de catedre reduse, alte câteva zeci de mii care urmează, salarii şi alte drepturi salariale diminuate. Aceasta e realitatea. Binomul e şchiop, îi lipseşte unul dintre temeiuri. Hmm ... să trecem acum peste asta, dar vom reveni.
Domnul Daniel Petru Funeriu este posesorul unui blog personal, prin intermediul căruia îsi exprimă, de fapt, personalitatea. Poate părea un lucru lipsit de importanţă, dar nu e aşa, deoarece e un indiciu extrem de important.
După cum, probabil, cei mai mulţi dintre dumneavoastră cunoaşteţi, numele blogului cetăţeanului Daniel Petru Funeriu a fost „blog de darwinism politic”. Asta, până a devenit ministru.
Ce dracu’ e darwinismul ăsta politic. Conceptul nu e definit într-un mod clar, lipsit de echivoc, dar iată ce scrie wikipedia în privinţa darwinismului social, un fel de gen proxim al darwinismului politic:
„Darwinismul social este o teorie sociologică, care aplică societăţii teoria lui Darwin despre evoluţia prin selecţie naturală.Interesant, nu?
Darwinismul social a fost popular pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, până la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Susţinătorii darwinismului social îl foloseau la justificarea inechităţii sociale, ca fiind de provenienţă meritocratică.
Creatorul darwinismului social a fost Herbert Spencer, care a adaptat darwinismul la propriile sale teorii, prin care susţinea că cei bogaţi şi puternici erau cei mai bine adaptaţi climatului social şi economic al vremii lor. Selecţia naturală îi permitea să afirme că era natural, normal şi corect ca cei puternici să prospere pe seama celor slabi, fapt ce se întâmplă în viaţa de zi de zi. Spencer susţinea că supravieţuirea celui mai bine adaptat nu era doar naturală, ci şi corectă din punct de vedere moral. Prin urmare, era imoral ca cei mai slabi să fie asistaţi, deoarece aceasta ar fi dus la supravieţuirea şi chiar la reproducerea unora care erau fundamental neadaptaţi.
Darwinismul social a fost utilizat în Marea Britanie în special pentru a justifica colonialismul.
Scăderea natalităţii în rândul celor bogaţi şi puternici părea a fi o indicaţie că aceştia pierd, de fapt, lupta pentru existenţă, infirmând, practic, teoria darwinismului social.”
Reţineţi, omul ăsta e ministrul educaţiei.
Eu mă abţin de a face acum orice fel de comentariu, dar promit că voi reveni.
Trec peste episodul jalnic al calculului vitezei cu care preşedintele Băsescu a lovit, sau, mă rog, împins un copil.
Citim din blogul lui Daniel Petru Funeriu. Este vorba de o întreagă postare, datată 4 decembrie 2009:
„Am vazut aceste intrebari pe net. Ca raspuns la intrebarea Traiti Bine? Le postez si pe blogul meu.Ideea este, până la urmă, una extrem de simplă: omul se străduia să demonstreze că,între 2004 şi 2009, pardon, 2008, standardul de viaţă al românilor a crescut spectaculos. Corect! Dar, asta nu înseamnă altceva decât faptul că Daniel Petru Funeriu este un mincinos pervers. De ce? Fiindcă a omis, cu bună ştiinţă, să precizeze motivele acestui boom economic. Repet, postarea datează din 4 decembrie 2009, cu două zile de turul 2 al alegerilor prezidenţiale.
1) Ce maşină aveaţi în noiembrie 2004? Ce maşină aveţi în noiembrie 2009?
2) Cu ce vă duceaţi la muncă în 2004? Cu ce mergeţi la serviciu în 2009?
3) Cîte maşini străine şi-au cumpărat românii între 2004-2009? (sînt aproape sigur că de peste 10 ori mai multe decît în primii 15 ani scurşi de la revoluţie)
4) Cîte maşini străine vedeaţi în Bucureşti în 2004? Cîte acum? (Eu în 2004 făceam un sfert de oră pînă la serviciu, acum fac o oră jumătate fiindcă a crescut enorm numărul de maşini, repet, majoritatea străine)
5) Cîţi tineri dintre cunoscuţii dvs. stăteau cu chirie în 2004? Cîţi dintre ei stau acum în casa lor, luată în rate?
6) Cîte concedii v-aţi făcut în străinătate în perioada 1989-2004? Cîte concedii v-aţi făcut în străinătate în perioada 2004-2009?
7) Unde anume (Londra, Paris, Madrid, Milano) v-aţi făcut concediile între 2004-2009? Unde (Paralia Katerini, Chişinău, Velico Tîrnovo) pînă în 2004?
8) La cîte stele vă făceaţi concediile pînă în 2004? La cîte stele după 2004?
9) De cîte ori aţi vizitat ţări din Europa vestică între 1989-2004? De cîte ori după?
10) De cîte ori mîncaţi la restaurant pînă în 2004? De cîte ori mîncaţi la restaurant din 2004?
11) Cîte lucruri de firmă aveaţi în garderobă în 2004? Cîte acum?
12) Ce televizor aveaţi în 2004? Ce televizor aveţi acum?
13) Aveaţi aer condiţionat şi termopane în 2004? Acum aveţi?
14) Ce salariu – în euro – aveaţi în 2004? (atunci un euro era vreo 40.000 de lei) Ce salariu în euro aveţi acum? (Salariul mediu a crescut de cîteva ori în euro)"
Deşi nu precizează acest lucru în mod explicit, sugestia e clară: în spatele acestor rezultate se află preşedintele ţării, Traian Băsescu.
Domnul Daniel Petru Funeriu s-a făcut a uita că, între 2004 şi 2008, în fruntea guvernului României s-a aflat liberalul Călin Popescu Tăriceanu, iar relaţia dintre cele două palate a fost, în marea majoritate a timpului, catastrofală.
Domnul Daniel Petru Funeriu s-a făcut a uita că, între 2004 şi 2008, în fruntea guvernului s-a aflat pedelistul Emil Boc şi rezultatele economice au fost catastrofale.
Domnul Daniel Petru Funeriu s-a făcut a uita că, în complicata ecuaţie a progresului/regresului economic dintr-o anumită perioadă intră o multitudine de factori, între care, bineînţeles, munca poporului român şi conjunctura internaţională. Fără munca lui Ion de la sculărie, a lui Vasile de la autobază, a coafezei Maricica sau a brutarului Gheorghe, nici Băsescu, nici Tăriceanu, nici Dumnezeu din cer nu ar fi putut face nimic pentru ţara asta. Putem să-i uităm, putem să ne batem joc de munca lor, putem să îi condamnăm la sărăcie, dar fără munca milioanelor de oameni din această ţară, şi Băsescu, şi Tăriceanu ar fi fost muritori de foame şi nu ar fi avut pe cine să mai conducă. Era să spun şi domnul Funeriu, dar nu, dânsul nu era, la acea oră, în România.
Aş vrea să am încredere în domnul Funeriu şi în reforma dânsului, dar nu pot. Pur şi simplu, nu pot. Nu am încredere în această reformă. De fapt, nu e vorba de nicio reformă. Este un dezastru.
Învăţământul românesc are nevoie de reformă, dar are, mai ales, nevoie de un OM în fruntea lui. Funeriu este o vieţuitoare.
Notă: am reprodus textul de pe blogul lui Daniel Petru Funeriu exact aşa cum apare. Treaba lui Funeriu dacă şi cum foloseşte diacriticele, e ministrul educaţiei, n-o să-l învăţ eu să scrie corect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu