Soluţia lui Boc

După ce joi, în Timişoara, premierul Boc a reuşit, in extremis, să evite o întâlnire face to face cu câteva sute de sindicalişti furioşi, lăsându-i să „fiarbă în suc propriu” şi să „urle la lună”, ieri, întâlnirea cu aceştia a devenit inevitabilă: oamenii se mutaseră chiar sub geamul guvernului. Întâlnirea a constituit prilejul unui schimb fructuos de idei, premierul reuşind să ne surprindă din nou cu strălucita sa inteligenţă.

Întâmpinat cu tradiţionalul „huo” şi bombardat cu câţiva bulgări de zăpadă, piticania nu a ratat, nici de această dată, prilejul de a vorbi poporului despre pensiile nesimţite, ca şi când oamenilor strânşi acolo chiar de asta le păsa. Devenit apoi liric, chiar duios, premierul i-a informat pe preopinenţii săi de faptul că - vai! - chiar el, marele Boc-cel-mic, ar putea să nu mai beneficieze de nicio pensie! Evident, o informaţie de o extraordinară importanţă teoretică şi practică, dar ale cărei depline semnificaţii, recunosc, îmi cam scapă.

Ceea ce a fost extrem de important la întâlnirea de ieri a fost dialogul. Un dialog viu, inteligent, productiv. Premierul a adresat mulţimii o întrebare pe cât de directă, pe atât de inteligentă şi subtilă, la care a primit un răspuns la fel de direct, cu valoare de referendum popular. „Ce-aţi face în locul meu?” – aceasta a fost întrebarea premierului şi „DE-MI-SI-IA!” a fost răspunsul prompt al mulţimii (în paranteză fie spus, eu cred că aş fi răspuns altceva, de exemplu: „m-aş spânzura, dacă aş găsi un scăunel destul de înalt”, dar, da, „DE-MI-SI-IA” e mai scurt şi nu e condiţionat de nimic).

Nu ştiu dacă acest cuvânt, „demisia”, a fost tocmai ce voia să audă premierul, dar eu spun că a fost tratat extrem de blând. Dacă n-aş fi găsit scăunel, nu ştiu ce aş fi făcut, dar nu l-aş fi lăsat să scape doar cu demisia.

Oricum, o aşa întrebare nu o poate pune decât un idiot. Nu îţi doreşti să devii premier dacă nu ştii exact ce doreşti să faci în această calitate şi cum. Iar, dacă, prin forţa împrejurărilor, eşti nominalizat la această funcţie, dar habar nu ai „cu ce se mănâncă”, o minimă decenţă ar trebui să te împiedice să accepţi. Decenţă la PD-L? Ha, ha, ha ... Orice, numai decenţă nu.

Aici nu e vorba, însă, numai de decenţă, e vorba şi de altceva. De inteligenţă, de spirit practic, de simţ politic, de ce vreţi dumneavoastră. Spun asta pentru că PD-L se pregăteşte să moară, deşi ar fi putut s-o mai „ducă”.

Una câte una, colegele noastre de suferinţă, ţările din Uniunea Europeană şi nu numai, ies din recesiune. Noi nu. La noi, ceea ce e mai greu nu a venit încă. De exemplu, disponibilizările din învăţământ nu s-au făcut încă, urmează, deocamdată au fost doar diminuate salariile. Se vorbeşte din ce în ce mai insistent despre necesitatea contractării unui nou împrumut, spre sfârşitul anului.

Oricâte giumbuşlucuri, oricâte acrobaţii ar încerca să mai facă PD-L, să mai atragă nişte parlamentari, să mai înfiinţeze un partid ... poate să facă orice, cu excepţia unui singur lucru: să asigure o dezvoltare corespunzătoare a ţării, în primul rând din punct de vedere economic, dar nu numai. Nu, asta nu poate să facă PD-L, oriunde ajung portocalii, banii dispar ca prin farmec, drumurile se tranformă în cratere, şcolile se comasează, salariile şi pensiile se reduc şi, în general, lucrurile merg din prost în mai prost. Ei, şi cu un asemenea rucsac de „împliniri”, cum se vor prezenta portocalii la alegerile din 2012? A, da, atunci vine sfârşitul lumii, da, uitasem.... Poate dacă românii îşi mai dau votul încă o dată acestui grup infracţional.

Nu există soluţii? Păi, dacă nu există soluţii, de ce nu l-a nominalizat Băsescu pe Johannis premier? Îl lăsa 3-6 luni premier, cât să se compromită, între timp construia o majoritate portocalie solidă şi, hop, venea cu soluţia salvatoare: Boc reloaded. De ce? Simplu, tocmai de asta s-au temut Băsescu şi PD-L: că Johannis şi guvernul pe care acesta l-ar fi constituit ar fi putut găsi soluţii. Şi, de asemenea, că ar fi rămas PD-L fără „surse de finanţare” în plină criză.

Mărire şi decădere. În 2012 e decăderea.