.Orice absolvent de liceu ar trebui, cred, să fi auzit ceva despre matematicianul elveţian Leonhard Euler. Dacă cei mai studioşi află, încă din gimnaziu, despre cercul lui Euler (sau cercul celor nouă puncte), de dreapta lui Euler (determinată de centrul cercului circumscris unui triunghi şi ortocentrul acelui triunghi), de teorema lui Euler (care exprimă distanţa dintre centrele cercurilor circumscris şi, respectiv, înscris, ale unui triunghi în funcţie de razele acestora), liceenii află că numărul e, baza logaritmilor naturali, este astfel numit în cinstea lui Euler, şi, de asemenea, să utilizeze substituţiile euleriene pentru calculul unor primitive etc.
Leonhard Euler s-a născut în anul 1707 în Basel, Elveţia. Primul profesor de matematică al lui Euler a fost însuşi tatăl său, pastor calvin, care avusese, la rândul său, ca profesor, pe Jacques Bernoulli. Euler a studiat la universitatea din oraşul natal, unde l-a avut profesor pe Jean Bernoulli, care a remarcat talentul său matematic ieşit din comun. În casa profesorului său, tânărul Euler i-a cunscut pe cei doi fii ai acestuia, Nicolas şi Daniel, şi ei matematicieni înzestraţi, cu care s-a şi împrietenit. După absolvirea, în 1723, a cursurilor de filosofie, începe, la dorinţa tatălui său, să studieze teologie şi limba ebraică, dar, la insistenţele profesorului său, tatăl consimte să îl lase să se dedice matematicii. După eşecul în încercarea de a rămâne profesor la universitatea din oraşul natal, Euler îşi găseşte de lucru la Academia din Sankt Petersburg. Euler va rămâne la Academia din Sankt Petersburg până la sfârşitul vieţii (1783), cu o absenţă de 25 de ani, între 1741 şi 1766, când, la dorinţa lui Frederic cel Mare al Prusiei, lucrează la Academia din Berlin.
În buna tradiţie a renaşterii, Leonhard Euler a fost un savant complet, în afară de matematică studiind filosofia, mecanica, muzica – este autorul unui celebru Tratat de muzică, centrat pe studiul analitic al stărilor de armonie şi consonanţă din teoria intervalelor. Totuşi, preocupare sa de căpătâi rămâne matematica, Euler fiind autorul celebrului Introductio in analysin infinitorum, care constituie fundamentul a ceea ce se cheamă astăzi analiză matematică.
Nici măcar faptul că orbise total încă de la începutul celei de-a doua perioade petersburgheze nu a constituit un impediment serios în calea imensei sale capacităţi şi dorinţe de muncă.
Euler a fost cunoscut, de asemenea, ca un om profund credincios şi ataşat familiei sale. A avut treisprezece copii, din care doar cinci au reuşit se supravieţuiască primei copilării. Cu toate acestea, aceştia i-au dăruit un mare număr de nepoţi, peste treizeci, cu care îi plăcea să se joace şi să le citească din Biblie.
În 1774, beneficiind de un prestigiu imens, dar orb şi bătrân, Euler a fost obligat de chiar ţarina Ecaterina a II-a, la un „duel” cu enciclopedistul francez Denis Diderot, care fusese impus chiar de ţarină ca mare bibliotecar la Academie. Diderot era, pentru acele vremuri, un nonconformist incomod, din cauza ateismului său ostentativ, iar ţarina nu a avut, se pare altă cale pentru a-l îndepărta „onorabil” pe filosoful devenit astfel indezirabil. La întâlnirea regizată de ţarină, la care au participat şi numeroşi curteni, misiunea lui Euler a fost aceea de a „demonstra” matematic existenţa lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi primit provocarea, mai mult ca sigur, Euler ar fi devenit el însuşi indezirabil, ceea ce, evident, nu îşi putea permite. În aceste condiţii, Euler a fost nevoit să recurgă la ceea ce astăzi s-ar putea numi o „golăneală” reprobabilă. Mai precis, profitând de imensul său prestigiu intelectual, de ignoranţa totală a lui Diderot, ca şi de atitudinea „neutră-binevoitoare” a curtenilor, Euler a intrat în sala respectivă şi a pronunţat pe un ton care nu admitea nicio replică: „Domnule, a plus b la puterea n, totul supra z este egal cu x, prin urmare Dumnezu există! Ce aveţi de spus?”. Diderot nu a avut nimic de spus şi a părăsit imediat sala şi, peste puţine zile, şi Rusia.
Euler a fost, fără îndoială, unul din cei mai mari savanţi pe care i-a avut omenirea. Unul dintre cei mai demni de respect.
Din punctul meu de vedere, este cu desăvârşire exclus ca Euler să fi crezut în „demonstraţia” sa. Şi, totuşi, circumstanţele respective, Euler a făcut ceea ce a făcut. Acest incident nu poate, evident, eclipsa o viaţă aproape perfectă, dar ridică, totuşi, nişte semne de întrebare. Şi conduce la nişte concluzii.
În acea zi, genunchii bătrânului savant s-au îndoit, nu conştiinţa. Fără îndoială, un om ca Euler nu merita să i se întample ceea ce i s-a întâmplat. Dar, asta a fost, asta e viaţa, asta e istoria.
Vremurile s-au schimbat, sau ne place nouă să credem asta. Astăzi nimeni nu mai este obligat să divorţeze de logică, raţiune şi bun-simţ, dar, vai, sunt mulţi, foarte mulţi care o fac de bună voie. Sau, poate, pentru câţiva firfirei, sau pentru o secundă de „glorie” falsă, nu ştiu. Oricum, e ruşinos.
Deschid televizorul şi ce văd? Nişte oameni, care se pretind respectabili, politicieni, intelectuali, „formatori de opinie”, care se străduiesc să demonstreze că albul e negru şi negrul e alb. Oameni care mint cu neruşinare. Oameni care într-o secundă spun una, iar în cealaltă, alta. Oameni care le ştiu pe toate, dar nu pot să răspundă la întrebări elementare. Dacă navighez pe internet, e acelaşi lucru.
Până la urmă, cred că pot să accept şi asta. Fiecare spune ce vrea şi fiecare face ce vrea, doar e democraţie, nu? Ce dacă spune un oarecare că, în urma aplicării legii unice de salarizare nu a scăzut venitul niciunui angajat? Chiar, ce e? Nu e nimic. Serios, nu e nimic. Rămâne cum am stabilit, fiecare spune ce vrea.
Dar, în clipa când tu, salariat care ai luat, să zicem, cu două sute de lei mai puţin luna asta decât cea trecută, când ai cei doi fluturaşi unul lângă altul şi îi poţi compara, crezi că nu ţi-a scăzut venitul, eu asta nu o mai pot înţelege. Pentru mine, e ceva mult prea savant. Aşa cum e şi „demonstraţia” existenţei lui Dumnezeu, dată de Euler. E ceva ce depăşeşte puterea mea de înţelegere.
În România sunt foarte mulţi oameni care cred în existenţa lui Dumnezeu. Nu ştiu cât de normal şi firesc este, dar e acceptabil. De aici şi până la a accepta, fără nicio urmă de spirit critic, tot ceea ce spun „mesagerii” divinităţii, e doar un pas. Un pas uriaş, dar, doar unul. Mă rog, nu ştiu cât de acceptabil este, dar e tolerabil. Dar, să-ţi faci „chip cioplit” din tristele figuri care au ajuns să ne conducă, pentru mine e absolut de neînţeles.
Ştiu, eu sunt un idiot. Asta este, sunt un idiot!
Leonhard Euler s-a născut în anul 1707 în Basel, Elveţia. Primul profesor de matematică al lui Euler a fost însuşi tatăl său, pastor calvin, care avusese, la rândul său, ca profesor, pe Jacques Bernoulli. Euler a studiat la universitatea din oraşul natal, unde l-a avut profesor pe Jean Bernoulli, care a remarcat talentul său matematic ieşit din comun. În casa profesorului său, tânărul Euler i-a cunscut pe cei doi fii ai acestuia, Nicolas şi Daniel, şi ei matematicieni înzestraţi, cu care s-a şi împrietenit. După absolvirea, în 1723, a cursurilor de filosofie, începe, la dorinţa tatălui său, să studieze teologie şi limba ebraică, dar, la insistenţele profesorului său, tatăl consimte să îl lase să se dedice matematicii. După eşecul în încercarea de a rămâne profesor la universitatea din oraşul natal, Euler îşi găseşte de lucru la Academia din Sankt Petersburg. Euler va rămâne la Academia din Sankt Petersburg până la sfârşitul vieţii (1783), cu o absenţă de 25 de ani, între 1741 şi 1766, când, la dorinţa lui Frederic cel Mare al Prusiei, lucrează la Academia din Berlin.
În buna tradiţie a renaşterii, Leonhard Euler a fost un savant complet, în afară de matematică studiind filosofia, mecanica, muzica – este autorul unui celebru Tratat de muzică, centrat pe studiul analitic al stărilor de armonie şi consonanţă din teoria intervalelor. Totuşi, preocupare sa de căpătâi rămâne matematica, Euler fiind autorul celebrului Introductio in analysin infinitorum, care constituie fundamentul a ceea ce se cheamă astăzi analiză matematică.
Nici măcar faptul că orbise total încă de la începutul celei de-a doua perioade petersburgheze nu a constituit un impediment serios în calea imensei sale capacităţi şi dorinţe de muncă.
Euler a fost cunoscut, de asemenea, ca un om profund credincios şi ataşat familiei sale. A avut treisprezece copii, din care doar cinci au reuşit se supravieţuiască primei copilării. Cu toate acestea, aceştia i-au dăruit un mare număr de nepoţi, peste treizeci, cu care îi plăcea să se joace şi să le citească din Biblie.
În 1774, beneficiind de un prestigiu imens, dar orb şi bătrân, Euler a fost obligat de chiar ţarina Ecaterina a II-a, la un „duel” cu enciclopedistul francez Denis Diderot, care fusese impus chiar de ţarină ca mare bibliotecar la Academie. Diderot era, pentru acele vremuri, un nonconformist incomod, din cauza ateismului său ostentativ, iar ţarina nu a avut, se pare altă cale pentru a-l îndepărta „onorabil” pe filosoful devenit astfel indezirabil. La întâlnirea regizată de ţarină, la care au participat şi numeroşi curteni, misiunea lui Euler a fost aceea de a „demonstra” matematic existenţa lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi primit provocarea, mai mult ca sigur, Euler ar fi devenit el însuşi indezirabil, ceea ce, evident, nu îşi putea permite. În aceste condiţii, Euler a fost nevoit să recurgă la ceea ce astăzi s-ar putea numi o „golăneală” reprobabilă. Mai precis, profitând de imensul său prestigiu intelectual, de ignoranţa totală a lui Diderot, ca şi de atitudinea „neutră-binevoitoare” a curtenilor, Euler a intrat în sala respectivă şi a pronunţat pe un ton care nu admitea nicio replică: „Domnule, a plus b la puterea n, totul supra z este egal cu x, prin urmare Dumnezu există! Ce aveţi de spus?”. Diderot nu a avut nimic de spus şi a părăsit imediat sala şi, peste puţine zile, şi Rusia.
Euler a fost, fără îndoială, unul din cei mai mari savanţi pe care i-a avut omenirea. Unul dintre cei mai demni de respect.
Din punctul meu de vedere, este cu desăvârşire exclus ca Euler să fi crezut în „demonstraţia” sa. Şi, totuşi, circumstanţele respective, Euler a făcut ceea ce a făcut. Acest incident nu poate, evident, eclipsa o viaţă aproape perfectă, dar ridică, totuşi, nişte semne de întrebare. Şi conduce la nişte concluzii.
În acea zi, genunchii bătrânului savant s-au îndoit, nu conştiinţa. Fără îndoială, un om ca Euler nu merita să i se întample ceea ce i s-a întâmplat. Dar, asta a fost, asta e viaţa, asta e istoria.
Vremurile s-au schimbat, sau ne place nouă să credem asta. Astăzi nimeni nu mai este obligat să divorţeze de logică, raţiune şi bun-simţ, dar, vai, sunt mulţi, foarte mulţi care o fac de bună voie. Sau, poate, pentru câţiva firfirei, sau pentru o secundă de „glorie” falsă, nu ştiu. Oricum, e ruşinos.
Deschid televizorul şi ce văd? Nişte oameni, care se pretind respectabili, politicieni, intelectuali, „formatori de opinie”, care se străduiesc să demonstreze că albul e negru şi negrul e alb. Oameni care mint cu neruşinare. Oameni care într-o secundă spun una, iar în cealaltă, alta. Oameni care le ştiu pe toate, dar nu pot să răspundă la întrebări elementare. Dacă navighez pe internet, e acelaşi lucru.
Până la urmă, cred că pot să accept şi asta. Fiecare spune ce vrea şi fiecare face ce vrea, doar e democraţie, nu? Ce dacă spune un oarecare că, în urma aplicării legii unice de salarizare nu a scăzut venitul niciunui angajat? Chiar, ce e? Nu e nimic. Serios, nu e nimic. Rămâne cum am stabilit, fiecare spune ce vrea.
Dar, în clipa când tu, salariat care ai luat, să zicem, cu două sute de lei mai puţin luna asta decât cea trecută, când ai cei doi fluturaşi unul lângă altul şi îi poţi compara, crezi că nu ţi-a scăzut venitul, eu asta nu o mai pot înţelege. Pentru mine, e ceva mult prea savant. Aşa cum e şi „demonstraţia” existenţei lui Dumnezeu, dată de Euler. E ceva ce depăşeşte puterea mea de înţelegere.
În România sunt foarte mulţi oameni care cred în existenţa lui Dumnezeu. Nu ştiu cât de normal şi firesc este, dar e acceptabil. De aici şi până la a accepta, fără nicio urmă de spirit critic, tot ceea ce spun „mesagerii” divinităţii, e doar un pas. Un pas uriaş, dar, doar unul. Mă rog, nu ştiu cât de acceptabil este, dar e tolerabil. Dar, să-ţi faci „chip cioplit” din tristele figuri care au ajuns să ne conducă, pentru mine e absolut de neînţeles.
Ştiu, eu sunt un idiot. Asta este, sunt un idiot!
P.S. Pentru cei care, poate, nu au aflat încă: Dumnezeu există! Şi, se pare că este chiar Băsescu!
Aveti perfecta dreptate: sinteti un idiot!
RăspundețiȘtergere