.Povestea odată un director al unui liceu de prestigiu următoarea întâmplare:
Spunea respectivul director că a fost vizitat la şcoală de un părinte indignat care i s-a adresat, aproximativ, cu următoarele cuvinte:
- Domnule director, este prima şi ultima oară când ne întalnim faţă în faţă, de acum înainte veţi discuta, eventual, cu avocatul meu. Pentru că, în acest liceu se întamplă lucruri absolut inacceptabile, am luat hotărârea de a întreprinde toate demersurile privind desfiinţarea sa şi concedierea tuturor cadrelor didactice. Pentru început, mă voi adresa instanţelor din România, dar, în cazul în care nu mi se va face dreptate, sunt hotărât să mă adresez instanţelor internaţionale, fiindcă, repet, consider absolut inacceptabil ceea ce se întamplă în acest liceu, într-o ţară membră democratică, membră a Uniunii Europene.
Despre ce era vorba? Individul respectiv era arab şi avea nu ştiu ce magazin sau şaormerie şi, se considera, probabil, îndreptăţit, să hotărască ce e legal şi acceptabil în România, care, nu-i aşa, e stat democratic bla bla...
Şi mai avea individul ăla o loază de copil care numai nu dăduse foc la şcoală, în rest le cam făcuse pe toate, iar atunci când şcoala îl sancţionase conform regulamentului şcolar, descoperise că substratul pedepsei este „ura de rasă”.
E vorba de aceeaşi mentalitate pe care a demonstrat-o şi profesoara aceea de etnie rromă care a lovit un poliţist.
În condiţiile de acum câţiva ani, evident, individul respectiv nu şi-a aflat „dreptatea”.
Cum ar fi decurs, însă, „ostilităţile” în condiţiile în care părintele respectiv ar fi fost membru al Consiliului de Administraţie al şcolii, sau chiar preşedintele acestui consiliu?
Conform proiectului legii lui Funeriu, Consiliul de Administraţie va „face” şi „desface” tot în şcoală. Consilul de Administraţie va angaja şi concedia profesorii şi directorul unităţii. Vă puteţi imagina o tâmpenie mai mare?
Şi, totuşi, e scris negru pe alb, în proiectul legii lui Funeriu.
Bine, s-ar putea ridica o obiecţie, anume aceea că membrii Consiliului de Administraţie vor fi aleşi, în mod democratic, în anumite adunări, şi că acele adunări vor da dovadă de înţelepciune şi spirit de conservare. Bine ar fi să fie aşa, şi probabil aşa va fi, în cazul multor şcoli. Dar, ce se va întâmpla în cazul în care, totuşi, reprezentanţii Consiliului Local şi cei ai părinţilor vor fi aleşi/numiţi nu pe baza unei minime decenţe, a unui minim profesionalism, ci exclusiv în funcţie de cât sunt de vocali?
E absurd? Eu cred că e foarte probabil şi e mai greu de presupus că va fi altfel.
Ce se va întâmpla atunci, cu mare parte din şcolile din România? Cine va mai dori să fie profesor şi de ce? Care va fi „calitatea” procesului educativ?
Am cunoscut numeroase persoane, colegi, profesori, oameni „cu şcoală”, sincer indignaţi de corupţia din învăţământ, de eternul scandal al examenelor naţionale. Totul până când propriul copil a fost în situaţia de a susţine acele examene. Şi, dacă asta se întâmplă cu profesorii, ce să mai spunem de ceilalţi?
Personal, în condiţiile în care legea lui Funeriu va fi adoptată, nu văd decât decât o „portiţă”, iar aceasta va fi reprezentate de mult-hulitul învăţământ particular. Eu văd lucrurile astfel: vor exista şcolile de stat, unde va dicta primarul, va angaja pe cine doreşte, va concedia pe cei „incomozi” şi aşa mai departe. Şcoală nu se va prea face, dar va fi „bine”. Lumea va fi „mulţumită”, vor fi note mari, „distracţie” pe cinste, uneori huliganism etc. Asta va fi „şcoala de stat”.
Vor exista, pe de altă parte, şcoli particulare care vor ţine, în mod real, la calitate şi respectabilitate. Cum, peste tot în lume, calitatea reală costă, probabil că sumele alocate de minister pentru fiecare elev vor fi insuficiente şi, prin urmare, se vor percepe taxe suplimentare. Dar, şcoala va fi şcoală, regulamentul regulament, iar cine nu se va conforma sau nu va performa, nu are decât să meargă la şcoala de stat. În aceste şcoli, probabil, nici primarul, nici părinţii nu vor avea prea multe de spus.
Este posibil ca aceste şcoli să plătească profesorilor salarii de două, de trei, poate de zece ori mai mari decât cele de la „stat”. Bani proveniţi, fireşte, din taxele percepute părinţilor. În aceste condiţii, nu văd de ce un părinte ar vocifera împotriva salariilor profesorilor. Aceste salarii vor fi direct proporţionale cu mărimea taxelor pe care vor fi dispuşi să le plătească părinţii. Şi va fi, oare, cineva dispus să plătească pentru un serviciu de proastă calitate? Cine îşi va da copiii la „privat” va şti de ce o face. Cel puţin aşa vreau să cred.
Părerea mea este că, de fapt, legea lui Funeriu chiar asta urmăreşte: privatizarea unui segment semnificativ al sistemului educaţional românesc. E bine, e rău? Sincer, nu ştiu. Dar, de ce nu o spune pe şleau?
E cinic, dar cred că spre asta ne îndreptăm. Spre un sistem educaţional cu o componentă „de stat”, care va fi „vai de mama ei”, dar gratuită, şi destinată fireşte săracilor, şi o componentă „privată” care ar avea şansa să devină performantă, dar care va fi „pe bani”. Pe suficient de mulţi bani ca să ne dea dureri de cap.
Toată lumea ştie că nu există „prânz gratuit”, şi e nevoie să recunoaştem că un învăţământ cu adevărat costă. Şi costă mult. Şi nu numai să recunoaştem, să fim gata să scoatem banii din buzunar. Altfel, vom avea în continuare învăţământul pe care îl avem şi îi vom înjura pe profesori că iau o grămadă de bani şi nu fac nimic.
Spunea respectivul director că a fost vizitat la şcoală de un părinte indignat care i s-a adresat, aproximativ, cu următoarele cuvinte:
- Domnule director, este prima şi ultima oară când ne întalnim faţă în faţă, de acum înainte veţi discuta, eventual, cu avocatul meu. Pentru că, în acest liceu se întamplă lucruri absolut inacceptabile, am luat hotărârea de a întreprinde toate demersurile privind desfiinţarea sa şi concedierea tuturor cadrelor didactice. Pentru început, mă voi adresa instanţelor din România, dar, în cazul în care nu mi se va face dreptate, sunt hotărât să mă adresez instanţelor internaţionale, fiindcă, repet, consider absolut inacceptabil ceea ce se întamplă în acest liceu, într-o ţară membră democratică, membră a Uniunii Europene.
Despre ce era vorba? Individul respectiv era arab şi avea nu ştiu ce magazin sau şaormerie şi, se considera, probabil, îndreptăţit, să hotărască ce e legal şi acceptabil în România, care, nu-i aşa, e stat democratic bla bla...
Şi mai avea individul ăla o loază de copil care numai nu dăduse foc la şcoală, în rest le cam făcuse pe toate, iar atunci când şcoala îl sancţionase conform regulamentului şcolar, descoperise că substratul pedepsei este „ura de rasă”.
E vorba de aceeaşi mentalitate pe care a demonstrat-o şi profesoara aceea de etnie rromă care a lovit un poliţist.
În condiţiile de acum câţiva ani, evident, individul respectiv nu şi-a aflat „dreptatea”.
Cum ar fi decurs, însă, „ostilităţile” în condiţiile în care părintele respectiv ar fi fost membru al Consiliului de Administraţie al şcolii, sau chiar preşedintele acestui consiliu?
Conform proiectului legii lui Funeriu, Consiliul de Administraţie va „face” şi „desface” tot în şcoală. Consilul de Administraţie va angaja şi concedia profesorii şi directorul unităţii. Vă puteţi imagina o tâmpenie mai mare?
Şi, totuşi, e scris negru pe alb, în proiectul legii lui Funeriu.
Bine, s-ar putea ridica o obiecţie, anume aceea că membrii Consiliului de Administraţie vor fi aleşi, în mod democratic, în anumite adunări, şi că acele adunări vor da dovadă de înţelepciune şi spirit de conservare. Bine ar fi să fie aşa, şi probabil aşa va fi, în cazul multor şcoli. Dar, ce se va întâmpla în cazul în care, totuşi, reprezentanţii Consiliului Local şi cei ai părinţilor vor fi aleşi/numiţi nu pe baza unei minime decenţe, a unui minim profesionalism, ci exclusiv în funcţie de cât sunt de vocali?
E absurd? Eu cred că e foarte probabil şi e mai greu de presupus că va fi altfel.
Ce se va întâmpla atunci, cu mare parte din şcolile din România? Cine va mai dori să fie profesor şi de ce? Care va fi „calitatea” procesului educativ?
Am cunoscut numeroase persoane, colegi, profesori, oameni „cu şcoală”, sincer indignaţi de corupţia din învăţământ, de eternul scandal al examenelor naţionale. Totul până când propriul copil a fost în situaţia de a susţine acele examene. Şi, dacă asta se întâmplă cu profesorii, ce să mai spunem de ceilalţi?
Personal, în condiţiile în care legea lui Funeriu va fi adoptată, nu văd decât decât o „portiţă”, iar aceasta va fi reprezentate de mult-hulitul învăţământ particular. Eu văd lucrurile astfel: vor exista şcolile de stat, unde va dicta primarul, va angaja pe cine doreşte, va concedia pe cei „incomozi” şi aşa mai departe. Şcoală nu se va prea face, dar va fi „bine”. Lumea va fi „mulţumită”, vor fi note mari, „distracţie” pe cinste, uneori huliganism etc. Asta va fi „şcoala de stat”.
Vor exista, pe de altă parte, şcoli particulare care vor ţine, în mod real, la calitate şi respectabilitate. Cum, peste tot în lume, calitatea reală costă, probabil că sumele alocate de minister pentru fiecare elev vor fi insuficiente şi, prin urmare, se vor percepe taxe suplimentare. Dar, şcoala va fi şcoală, regulamentul regulament, iar cine nu se va conforma sau nu va performa, nu are decât să meargă la şcoala de stat. În aceste şcoli, probabil, nici primarul, nici părinţii nu vor avea prea multe de spus.
Este posibil ca aceste şcoli să plătească profesorilor salarii de două, de trei, poate de zece ori mai mari decât cele de la „stat”. Bani proveniţi, fireşte, din taxele percepute părinţilor. În aceste condiţii, nu văd de ce un părinte ar vocifera împotriva salariilor profesorilor. Aceste salarii vor fi direct proporţionale cu mărimea taxelor pe care vor fi dispuşi să le plătească părinţii. Şi va fi, oare, cineva dispus să plătească pentru un serviciu de proastă calitate? Cine îşi va da copiii la „privat” va şti de ce o face. Cel puţin aşa vreau să cred.
Părerea mea este că, de fapt, legea lui Funeriu chiar asta urmăreşte: privatizarea unui segment semnificativ al sistemului educaţional românesc. E bine, e rău? Sincer, nu ştiu. Dar, de ce nu o spune pe şleau?
E cinic, dar cred că spre asta ne îndreptăm. Spre un sistem educaţional cu o componentă „de stat”, care va fi „vai de mama ei”, dar gratuită, şi destinată fireşte săracilor, şi o componentă „privată” care ar avea şansa să devină performantă, dar care va fi „pe bani”. Pe suficient de mulţi bani ca să ne dea dureri de cap.
Toată lumea ştie că nu există „prânz gratuit”, şi e nevoie să recunoaştem că un învăţământ cu adevărat costă. Şi costă mult. Şi nu numai să recunoaştem, să fim gata să scoatem banii din buzunar. Altfel, vom avea în continuare învăţământul pe care îl avem şi îi vom înjura pe profesori că iau o grămadă de bani şi nu fac nimic.
Ar fi foarte bine dacă ar exista şi o gândire economică în toată această poveste. La ora actuală, doar o parte destul de redusă din bugetul ministerului înseamnă salarii ale profesorilor. Restul e reprezentat de cheltuielile aferente ministerului şi structurilor sale, agenţiilor, inspectoratelor, CCD-urilor, diferitelor programe de formare şi re-formare, simpozioanelor, conferinţelor, chefurilor, deplasărilor şi sindrofiilor aferente unor activităţi denumite, destul de impropriu, „proiecte”, precum şi diferitelor programe de „stimulare” sau cum le-o fi zicând: 200 de euro pe calculator, cornul şi laptele, bani de liceu, burse, ajutoare etc. De aici se poate tăia drastic şi bine ar fi dacă s-ar face acest lucru. Dar, sunt destul de sceptic în această privinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu