.Paul Lafargue (1841-1911) a fost un membru de frunte al mişcării socialiste franceze şi a jucat un rol important în dezvoltarea mişcării socialiste spaniole. A fost ginerele şi discipolul asumat al lui Karl Marx. Cu toate acestea, poziţia sa a fost, uneori, mai degrabă, anarhistă sau libertariană decât pur comunistă. Este autorul unei cărţi celebre în epocă, Dreptul la trândăveală, prea puţin cunoscută astăzi.
În această lucrare, autorul explică mecanismul crizelor economice, prin ceea ce numeşte „spirala infernală”, ale cărei etape, în număr de şapte, sunt:
1. Societatea capitalistă cere membrilor ei „de rând” să lucreze cât mai mult, pentru a produce cât mai multe bunuri şi servicii şi, evident, pentru a câştiga cât mai mult. Oligarhia economico-financiară are nevoie de oameni cât mai „motivaţi”, pentru a produce cât mai mult şi a câştiga cât mai mult. Trândăveala este condamnată, în cadrul sistemului moral burghez, deoarece, evident, nu este „aducătoare de arginţi” în buzunarele celor bogaţi. Are loc un boom economic, producţia creşte în fiecare zi, la fel şi veniturile oamenilor, ceea ce induce o stare generală de optimism. Oamenii îşi satisfac, prin muncă, tot mai multe dorinţe şi capricii, mult mai mult peste ceea ce le-ar fi cu adevărat necesar.
2. La un moment dat, piaţa este suprasaturată de bunuri şi servicii, dar oamenii nu mai au bani pentru a şi le permite, deoarece salariile oferite nu cresc în aceeaşi măsură cu oferta. Cu toate acestea, stimulaţi şi de o publicitate agresivă, oamenii continuă să achiziţioneze, convinşi fiind că, în perioada următoare, veniturile vor continua să crească. Dar, ritmul de creştere a veniturilor este din ce în ce mai mic.
3. Tot mai mulţi oameni sunt tentaţi să apeleze la credite bancare pentru a-şi achiziţiona bunuri pe care altfel nu şi le-ar putea permite, fie că este vorba de proprietăţi imobiliare – al căror preţ este, oricum, supraevaluat – fie produse de uz curent etc. Pentru că salariile nu mai cresc, oamenii încearcă să muncească mai mult, să promoveze, să câştige mai mult, pentru a putea achita ratele şi pentru a putea achiziţiona mai mult. Familiile trec printr-o criză profundă, adulţii fiind tot mai preocupaţi să câştige cât mai mulţi bani.
4. Piaţa este invadată de produse, pe care nu mai are cine să le cumpere, dar oamenii continuă să muncească mai mult, să producă mai mult, pentru a câştiga mai mult, pentru a-şi achita ratele şi pentru a putea continua să achiziţioneze. Dar firmele nu mai reuşesc să vândă, ceea ce are ca efect reducerea salariilor şi concedieri.
5. Oamenii încep să dispere. Din ce în ce mai mulţi sunt dispuşi să accepte orice abuzuri ale angajatorilor, să presteze din ce în ce mai multe ore suplimentare, doar-doar vor reuşi să-şi echilibreze veniturile. Pe această bază, are loc o aşa-zisă creştere a productivităţii muncii – este exact creşterea de care vorbea Traian Băsescu cu ceva timp în urmă. Totodată, descoperind că, în noile condiţii, dacă un angajat este dispus şi capabil să suplinească munca unui coleg, acesta din urmă este concediat, iar sarcinile lui sunt trecute în cârca celui rămas, care trebuie să se „bucure” că măcar are un loc de muncă. Apar fenomene de suprasolicitare, sunt oameni care cedează, se îmbolnăvesc sau chiar mor din cauza exploatării. Vezi cazul Ramonei Cîciu. În urma acestor concedieri, şomajul expodează! Calitatea bunurilor şi serviciilor scade constant, dar acest lucru nu îngrijorează firmele, care sunt preocupate, mai degrabă, de cost, decât de calitate. Cu cât produsele sunt mai ieftine, cu atât se vor vinde mai bine, indiferent de calitate! Pe de altă parte, o astfel de viziune continuă să stimuleze consumul aberant, deoarece produsele de proastă calitate vor trebui achiziţionate mai des! Ajutoarele de şomaj, pensiile, alocaţiile etc. sunt reduse – nu mai sunt bani, e criză, fiecare trebuie să se descurce cum poate!
6. Pentru a ieşi din jocul creditelor, oamenii sunt dispuşi să se îndatoreze încă şi mai mult, dar creditele sunt tot mai puţine şi mai scumpe, iar cine doreşte să le acceseze trebuie să prezinte „garanţii” din ce în ce mai solide.
7. E sfârşitul, apocalipsa, se prăbuşeşte totul. Oamenii nu mai pot plăti creditele, iar băncile trebuie să-şi recupereze banii, aşa că executările silite curg pe bandă rulantă. Din păcate, lipsa banilor face ca, până la urmă, nici proprietăţile executate să nu mai poată fi vândute şi, până la urmă, nici băncile nu-şi mai pot recupera banii. Oamenii, marea majoritate, rămân săraci lipiţi, economia nu mai există, şomajul se generalizează, asistenţa statului dispare.
După o anumită perioadă, ciclul reîncepe.
Acum suntem, se pare, exact în această etapă care încheie ciclul.
Ce poate face, în aceste condiţii, statul? Depinde de care stat. Statul român nu prea are posibilităţi de manevră. Oricum, renuţarea la foarte multe cheltuieli publice nejustificate ar fi un bun început. De exemplu, la situl de jumătate de miliard de euro, sau la construirea de locuinţe pentru specialiştii din mediul rural.
Evident, guvernul Boc nu va face acest lucru. În general, guvernul Boc nu va renunţa la niciuna din investiţiile care aduc profit clientelei politice. Guvernul Boc nu pare să ştie nimic altceva decât concedieri şi reducerea cheltuielilor esenţiale. Nici vorbă de protecţia categoriilor vulnerabile, de protecţia împotriva executărilor silite etc.
Acest ciclu poate fi văzut în cel puţin două dimensiuni. Una se referă la relaţia cetăţenilor cu instituţiile publice, în special cele financiar-bancare, iar a doua la relaţia statului cu aceleaşi instituţii. Prin contractarea, la finele anului trecut, a acelui împrumut uriaş, prin posibilitatea evocată de contractare a unor noi împrumuturi, statul român demonstrează o mare dorinţă de a falimenta! Dar, chiar şi aici ne-au luat-o alţii înainte. E greu de crezut că, după ce Uniunea Europeană va reuşi, cât de cât, să salveze economia Greciei, va avea dispoziţia şi posibilitatea de a face acelaşi lucru în cazul României.
Soluţii? Soluţiile presupun schimbarea din temelii a întregii filosofii economice a guvernului. Ceea ce, în contextul actual, pare extrem de improbabil.
Ei, om trăi şi om vedea.
P.S. Nu sunt şi nu pretind că sunt Mafalda sau Mama Omida, că mă pricep la toate sau că dau sfaturi. Sunt un om care are nişte păreri. Şi, la urma-urmei, pe blogul meu scriu (cam) ce vreau. Cine vrea informaţii competente, avizate, să le caute în altă parte. Asta ca să fim înţeleşi. Luaţi-o ca o poveste, ca un simplu scenariu. Bunului cititor, salut!
Şi încă ceva. Nu ştiu ce istorie a învăţat fiecare, dar eu am învăţat istorie „comunistă”. În manualele de istorie ale vremii scria că, în timpul marii crize din anii ’30, laptele era, pur şi simplu, aruncat pe câmp. Erau şi poze. O fi fost doar propagandă comunistă, nu ştiu. Dar, cred că un adevăr a existat. Şi, tot atât de adevărat este că nu am învăţat nimic!
Adevărul este că, poate, pentru prima oară în decursul istoriei, omenirea are posibilitatea reală de a rezolva probleme „seculare” precum aceea a foametei. Şi ce dacă? Rezultatul îl vedem cu toţii: cea mai mare criză de la cea din anii ’30 încoace. Aud că unele ţări au depăşit momentul critic. Da? Ei, om vedea.
În această lucrare, autorul explică mecanismul crizelor economice, prin ceea ce numeşte „spirala infernală”, ale cărei etape, în număr de şapte, sunt:
1. Societatea capitalistă cere membrilor ei „de rând” să lucreze cât mai mult, pentru a produce cât mai multe bunuri şi servicii şi, evident, pentru a câştiga cât mai mult. Oligarhia economico-financiară are nevoie de oameni cât mai „motivaţi”, pentru a produce cât mai mult şi a câştiga cât mai mult. Trândăveala este condamnată, în cadrul sistemului moral burghez, deoarece, evident, nu este „aducătoare de arginţi” în buzunarele celor bogaţi. Are loc un boom economic, producţia creşte în fiecare zi, la fel şi veniturile oamenilor, ceea ce induce o stare generală de optimism. Oamenii îşi satisfac, prin muncă, tot mai multe dorinţe şi capricii, mult mai mult peste ceea ce le-ar fi cu adevărat necesar.
2. La un moment dat, piaţa este suprasaturată de bunuri şi servicii, dar oamenii nu mai au bani pentru a şi le permite, deoarece salariile oferite nu cresc în aceeaşi măsură cu oferta. Cu toate acestea, stimulaţi şi de o publicitate agresivă, oamenii continuă să achiziţioneze, convinşi fiind că, în perioada următoare, veniturile vor continua să crească. Dar, ritmul de creştere a veniturilor este din ce în ce mai mic.
3. Tot mai mulţi oameni sunt tentaţi să apeleze la credite bancare pentru a-şi achiziţiona bunuri pe care altfel nu şi le-ar putea permite, fie că este vorba de proprietăţi imobiliare – al căror preţ este, oricum, supraevaluat – fie produse de uz curent etc. Pentru că salariile nu mai cresc, oamenii încearcă să muncească mai mult, să promoveze, să câştige mai mult, pentru a putea achita ratele şi pentru a putea achiziţiona mai mult. Familiile trec printr-o criză profundă, adulţii fiind tot mai preocupaţi să câştige cât mai mulţi bani.
4. Piaţa este invadată de produse, pe care nu mai are cine să le cumpere, dar oamenii continuă să muncească mai mult, să producă mai mult, pentru a câştiga mai mult, pentru a-şi achita ratele şi pentru a putea continua să achiziţioneze. Dar firmele nu mai reuşesc să vândă, ceea ce are ca efect reducerea salariilor şi concedieri.
5. Oamenii încep să dispere. Din ce în ce mai mulţi sunt dispuşi să accepte orice abuzuri ale angajatorilor, să presteze din ce în ce mai multe ore suplimentare, doar-doar vor reuşi să-şi echilibreze veniturile. Pe această bază, are loc o aşa-zisă creştere a productivităţii muncii – este exact creşterea de care vorbea Traian Băsescu cu ceva timp în urmă. Totodată, descoperind că, în noile condiţii, dacă un angajat este dispus şi capabil să suplinească munca unui coleg, acesta din urmă este concediat, iar sarcinile lui sunt trecute în cârca celui rămas, care trebuie să se „bucure” că măcar are un loc de muncă. Apar fenomene de suprasolicitare, sunt oameni care cedează, se îmbolnăvesc sau chiar mor din cauza exploatării. Vezi cazul Ramonei Cîciu. În urma acestor concedieri, şomajul expodează! Calitatea bunurilor şi serviciilor scade constant, dar acest lucru nu îngrijorează firmele, care sunt preocupate, mai degrabă, de cost, decât de calitate. Cu cât produsele sunt mai ieftine, cu atât se vor vinde mai bine, indiferent de calitate! Pe de altă parte, o astfel de viziune continuă să stimuleze consumul aberant, deoarece produsele de proastă calitate vor trebui achiziţionate mai des! Ajutoarele de şomaj, pensiile, alocaţiile etc. sunt reduse – nu mai sunt bani, e criză, fiecare trebuie să se descurce cum poate!
6. Pentru a ieşi din jocul creditelor, oamenii sunt dispuşi să se îndatoreze încă şi mai mult, dar creditele sunt tot mai puţine şi mai scumpe, iar cine doreşte să le acceseze trebuie să prezinte „garanţii” din ce în ce mai solide.
7. E sfârşitul, apocalipsa, se prăbuşeşte totul. Oamenii nu mai pot plăti creditele, iar băncile trebuie să-şi recupereze banii, aşa că executările silite curg pe bandă rulantă. Din păcate, lipsa banilor face ca, până la urmă, nici proprietăţile executate să nu mai poată fi vândute şi, până la urmă, nici băncile nu-şi mai pot recupera banii. Oamenii, marea majoritate, rămân săraci lipiţi, economia nu mai există, şomajul se generalizează, asistenţa statului dispare.
După o anumită perioadă, ciclul reîncepe.
Acum suntem, se pare, exact în această etapă care încheie ciclul.
Ce poate face, în aceste condiţii, statul? Depinde de care stat. Statul român nu prea are posibilităţi de manevră. Oricum, renuţarea la foarte multe cheltuieli publice nejustificate ar fi un bun început. De exemplu, la situl de jumătate de miliard de euro, sau la construirea de locuinţe pentru specialiştii din mediul rural.
Evident, guvernul Boc nu va face acest lucru. În general, guvernul Boc nu va renunţa la niciuna din investiţiile care aduc profit clientelei politice. Guvernul Boc nu pare să ştie nimic altceva decât concedieri şi reducerea cheltuielilor esenţiale. Nici vorbă de protecţia categoriilor vulnerabile, de protecţia împotriva executărilor silite etc.
Acest ciclu poate fi văzut în cel puţin două dimensiuni. Una se referă la relaţia cetăţenilor cu instituţiile publice, în special cele financiar-bancare, iar a doua la relaţia statului cu aceleaşi instituţii. Prin contractarea, la finele anului trecut, a acelui împrumut uriaş, prin posibilitatea evocată de contractare a unor noi împrumuturi, statul român demonstrează o mare dorinţă de a falimenta! Dar, chiar şi aici ne-au luat-o alţii înainte. E greu de crezut că, după ce Uniunea Europeană va reuşi, cât de cât, să salveze economia Greciei, va avea dispoziţia şi posibilitatea de a face acelaşi lucru în cazul României.
Soluţii? Soluţiile presupun schimbarea din temelii a întregii filosofii economice a guvernului. Ceea ce, în contextul actual, pare extrem de improbabil.
Ei, om trăi şi om vedea.
P.S. Nu sunt şi nu pretind că sunt Mafalda sau Mama Omida, că mă pricep la toate sau că dau sfaturi. Sunt un om care are nişte păreri. Şi, la urma-urmei, pe blogul meu scriu (cam) ce vreau. Cine vrea informaţii competente, avizate, să le caute în altă parte. Asta ca să fim înţeleşi. Luaţi-o ca o poveste, ca un simplu scenariu. Bunului cititor, salut!
Şi încă ceva. Nu ştiu ce istorie a învăţat fiecare, dar eu am învăţat istorie „comunistă”. În manualele de istorie ale vremii scria că, în timpul marii crize din anii ’30, laptele era, pur şi simplu, aruncat pe câmp. Erau şi poze. O fi fost doar propagandă comunistă, nu ştiu. Dar, cred că un adevăr a existat. Şi, tot atât de adevărat este că nu am învăţat nimic!
Adevărul este că, poate, pentru prima oară în decursul istoriei, omenirea are posibilitatea reală de a rezolva probleme „seculare” precum aceea a foametei. Şi ce dacă? Rezultatul îl vedem cu toţii: cea mai mare criză de la cea din anii ’30 încoace. Aud că unele ţări au depăşit momentul critic. Da? Ei, om vedea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu