Pornind de la o ştire de presă

Am primit o sugestie de la un cititor care se semnează E.C. Cum comentez o ştire? Aceasta.

Am citit, odată, o povestire fantastică de Lino Aldani.

Era vorba, fireşte, de o societate a viitorului, în care apăruseră ceea ce autorul numea „onirofilme”. Era vorba de nişte filme realizate cu o tehnologie specială, în care spectatorul era şi protagonist. Pentru a viziona un astfel de film, era nevoie de un dispozitiv special, aparatul respectiv, plus o cască specială, dotată cu nişte electrozi care stimulau creierul în aşa fel încât omul avea senzaţia participării efective la acţiune. Şi nu era vorba doar de senzaţii, sau, mai bine zis, acestea erau atât de puternice, încât omul trăia efectiv acţiunea respectivă.

Vizionarea onirofilmelor era, evident, o activitate riscantă, fiindcă spectatorul ajungea să trăiască, efectiv, aventurile respective.

Bineînţeles, cele mai interesante erau filmele porno care trebuiau, totuşi, vizionate cu grijă. Se vorbea, astfel, de un film criminal, în care eroul principal era Harun-al-Raşid, ăla cu 360 de neveste. Cine încerca să vizioneze acel film, nu prea avea şanse să supravieţuiască. Erau filme pentru bărbaţi şi filme pentru femei, iar, dacă, din întamplare, greşeai filmul, era o mare problemă.

Ei, bine, în povestire era vorba de o actriţă porno care se deplasa cu un avion de mici dimensiuni (sau elicopter?) spre studiourile de filmare. În avion, pilotul avea un generator de curent, un aparat din acela de vizionat onirofilme şi toate casetele cu filmele ei, şi nicio altă casetă. Din nu ştiu ce motive, avionul se defectează şi trebuie să execute o aterizare forţată într-un parc naţional, o zonă sălbatică în care nu exista semnal pentru comunicaţii etc. Aşteptând să fie salvaţi, cei doi se adăpostesc într-o peşteră, aprind un foc etc., apoi pilotul ia generatorul şi aparatul, care nu suferiseră nicio stricăciune, îşi pune casca pe cap şi gata... Întâmplător sau nu, acţiunea unuia din filmele pe care le realizase actriţa respectivă se desfăşurase într-un decor similar, într-o peşteră, la lumina/căldura unui foc etc. Femeia îi ia căştile bărbatului şi îi sugerează să facă sex, dar este refuzată, motivul principal invocat fiind acela că „nu e acelaşi lucru”.

Ei, cam asta este.

Cred că, încet-încet, virtualul îşi face loc cu atâta forţă în vieţile noastre, încât tinde să substituie realul. Pănă la urmă, devenim şi noi „virtuali” şi, atunci când avem „şansa” de a trăi în mod real ceea ce experimentăm virtual, o refuzăm. O refuzăm, fiindcă, de fapt, şi noi suntem „virtuali”.
E, evident, o sminteală. Dar, ce e de făcut? Nu ştiu.

Ca filosofie politică, sunt liberal, chiar libertarian. Cu alte cuvinte, sunt un adept al implicării minime a statului, a „puterii” în vieţile noastre, şi nu cu caracter de constrângere, de obligativitate, ci, mai mult, ca oferire de oportunităţi. Dar ... Astfel de ştiri mă fac să mă gândesc dacă acest lucru este chiar benefic.

Cred că, până la o anumită vârstă, statul, puterea trebuie să exercite o influenţă constrângătoare asupra copiilor şi tinerilor. Fără aceste constrângeri ... nu ştiu.

Acum câţiva ani am asistat la un bacalaureat la educaţie fizică. Nu era disciplină obligatorie, dar, fireşte, marea majoritate a elevilor aleseseră această probă, fiindcă – nu-i aşa? – la sport e mai „uşor”, nu? Ei bine, ceea ce am văzut m-a îngrozit. S-au consumat două tuburi de oxigen pentru a-i resuscita pe cei care avuseseră de suferit de pe urma acestei probe. Şi, doamne, nu era mare lucru. Elevii trebuiau „să se ţină pe picioare” la alergare. Un kilometru, băieţii, opt sute de metri, fetele. Mulţi tineri, copii de optsprezece-nouăsprezece ani, nu au reuşit! La vârsta asta, să nu te poţi ţine pe picioare! Grav, dar explicabil prin „preocupările” elevilor. Ale unor elevi. Cum dracu’ să mai fii în stare de ceva când eşti toată noaptea pe calculator sau prin discoteci? Dacă eşti şi „consumator” eşti, evident, terminat. Asta este.

Ei, ar fi multe de spus.