Limbricul

Încă dinainte de a se naşte, a avut probleme. A venit pe lume într-o familie săracă, unde erau şi-aşa destule guri de hrănit. Părinţii săi nu l-au prea dorit, de fapt nici nu s-au aşteptat. Nu erau chiar tineri şi încetaseră să se mai gândească la un altcopil. Poate din cauza vârstei, poate din alte motive, sarcina nu a fost chiar uşoară, iar copilul s-a născut prematur, la şapte luni, şi a avut doar un kilogram şi jumătate. Văzându-l, medicii au fost destul de rezervaţi, dar copilul s-a agăţat cu disperare de viaţă şi a supravieţuit. Mama sa, femeie simplă, cu frică de Dumnezeu, s-a gândit că asta trebuie să fie o pedeapsă divină pentru faptul că, la început nu l-a dorit, şi s-a rugat fierbinte ca acesta să aibă viaţă, jurând să-l iubească şi să-l slujească cu nesfârşită grijă, înzecit faţă de ceilalţi copii. Se pare că Dumnezeu i-a ascultat ruga, având grijă şi ca mama să aibă ocazia să-şi onoreze promisiunea, fiindcă primii ani din viaţa copilului au fost foarte grei. Fire plăpândă, bolnăvicioasă, copilul avea nevoie de supravegherea permanentă a unui adult, deoarece vomita foarte des şi s-ar fi putut îneca şi muri. Trei ani a durat acest calvar, dar, în cele din urmă, copilul s-a înzdrăvenit şi a putut merge la grădiniţă odată cu ceilalţi copii. Numai că nu prea creştea. La şapte ani, când a mers la şcoală, arăta ca de patru. Dar, ăsta să fi fost singurul necaz, fiindcă altfel copilul îşi făcea părinţii mai mândri şi mai fericiţi decât fuseseră cu oricare din ceilalţi fraţi. Şi asta, fiindcă din prima zi se vădise a fi altfel, deosebit.

Copilul ştia şi el că e altfel. Nu ştia exact dacă această idee se născuse mai întâi în creieraşul lui sau dacă i-o sugerase chiar mama, în lungile nopţi când priveghea la căpătâiul său, dar a ştiut dintotdeauna că destinul lui va fi acela al unui om deosebit. Al unui om căruia îi fusese scris să plece din satul acela uitat de lume şi să ajungă domn mare, la oraş.

Fiind atât de plăpând, toţi din casă îl ocroteau. Din mult-puţinul pe care îl puteau pune pe masă cei doi părinţi, cea mai bună bucăţică era întotdeauna a lui, fiindcă el era cel bolnav, el trebuia să crească. Lucrul acesta devenise o lege nescrisă a familiei, o cutumă de la care nimănui nu îi era îngăduit să se abată. Şi chiar dacă fraţilor şi surorilor sale nu le venea totdeauna să-i dea ceea ce aveau mai bun, le trecea repede, fiind nişte copii tare buni şi cumsecade. Ar fi vrut şi ei se se bucure de ceea ce era mai bun, dar n-aveau încotro, fiindcă frăţiorul lor era mic, şi bolnăvior, şi plăpând, şi ... asta era.

În astfel de condiţii, un alt copil s-ar fi făcut răzgâiat, şi rău, şi neascultător, dar nu, în cazul eroului nostru nu s-a întâmplat aşa, lucrul acesta dovedind încă o dată că el era altfel, deosebit, şi ce îi era scris se ajunge cineva. Micuţul s-a dovedit a fi un copil cuminte, ascultător, generos şi foarte silitor la şcoală, aşa cum orice mamă şi-ar dori să aibă.

Poate că lucrurile nu stăteau chiar aşa, dar acum nu se cuvine să fim aşa de cârcotaşi. Copilului îi plăcea grozav să fie lăudat, devenise aproape dependent de laude, şi, de aceea, ar fi făcut orice ca să le obţină. Sau, aproape orice. Odată, mama sa i-a cerut să împartă un biscuit cu unul din fraţii săi. Mai de voie, mai de nevoie, a acceptat, fiindcă era un copil ascultător şi simţea instinctiv că ascultarea îi va aduce numai avantaje în viaţă. Bineînţeles, ofranda i-a fost refuzată, dar a fost un prilej pentru mama sa să îl laude caracterul nobil şi generozitatea. De aceea, de fiecare dată când primea ceva şi mama sa era prezentă, cerea imediat să împartă cu toţi cei de faţă, fapt care declanşa imediat mecanismul laudei materne, fără să fie nevoit să împartă, de fapt, nimic, fiindcă mama sa nu ar fi admis asta nici în ruptul capului. În schimb, dacă mama nu era prezentă, nu mai împarţea nimic cu nimeni.

Ajungând la şcoală, a priceput repede cine e persoana cea mai importantă de lângă el şi ar fi dat orice pentru o laudă a învăţătoarei, pe care nu se poate spune ce nu o primea, dar erau şi alţi copii lăudaţi frecvent, iar acest lucru nu era întotdeauna plăcut. Lauda trebuia să fie numai a lui, nu s-o împartă cu toţi. Ştia foarte bine că doar el e, cu adevărat, deosebit, că numai lui îi este scris să ajungă un om mare. De voie, de nevoie, intrase în acest rol şi nu mai putea să iasă. Pe umerii lui plăpânzi stăteau, încă de la naştere, atâtea responsabilităţi, dar el ştia că este pregătit să le facă faţă. Se simţea superior tuturor celorlalţi oameni, şi le era superior. De fapt, lucrul acesta i-l spunea toată lumea, nu numai mama, ci şi tatăl, fraţii, rudele mai îndepărtate, şi, mai nou, şi învăţătoarea. Şi din poveşti aflase că, întotdeauna, mezinul cel dispreţuit şi neluat în seamă, se dovedeşte, în final, a fi adevăratul erou, în timp ce fraţii mai mari se vădesc a fi, invariabil, nişte mediocrităţi pline de ifose, şi, deşi nu putea spune că este ignorat sau dispreţuit, totuşi, ascendentul pe care îl simţea faţă de fraţii săi i se părea cel mai natural lucru din lume. Şi, dacă fraţilor săi, care erau, totuşi, cei mai buni fraţi din lume, destinul le hărăzise, în cel mai bun caz, să ajungă nişte oameni obişnuiţi, ce le era, oare ursit celorlalţi?

Dar, cum spuneam, nimic nu lăsa să se întrevadă aceste gânduri. De mic, de foarte mic, învăţase să joace cartea modestiei duse până la umilinţă, a amabilităţii şi generozităţii. În faţa acestor arme teribile, puţini, foarte puţini erau capabili, într-adevăr, să reziste.

Era prin clasa a doua când un găligan dintr-a patra i-a spus aşa: „limbricule”. Era, poate, în legătură cu statura sa prea puţin impozantă, dar, fireşte, nu a fost deloc plăcut. Atunci a uitat de amabilitate, de umilinţă, de bun-simţ, şi a sărit la bătaie. Bineînţeles că nu a avut niciun succes, ba, mai mult, s-a ales şi cu o palmă. A fost scandal mare, directorul a făcut careu şi găliganului i s-a scăzut nota la purtare, dar, din acea clipă, avalanşa nu a mai fi putut oprită. Încet-încet, cam toţi copii au început să i se adreseze cu acest cuvânt îngrozitor, deşi mustrările şi sancţiunile au curs gârlă. După vreo două luni, însă, toată lumea a acceptat evidenţa, anume aceea că nicio sancţiune nu îşi dovedise eficienţa, dimpotrivă, cu cât erau mai mult ocărâţi, copiii simţeau o sadică dorinţă de a-l batjocori încă şi mai mult. Mai ales derbedeii şcolii, loazele, nu scăpau niciun prilej de a-şi bate joc de el. Odată, au îndrăznit, chiar, să îi mâzgălească poza de pe panoul de onoare al şcolii, scriind pe ea cu carioca neagră „limbricul”.

Într-o perioadă a fost foarte greu. Limbricul venea acasă şi plângea, de câteva ori a plâns şi la şcoală. Bineînţeles, nimeni nu a putut să-i facă dreptate, în sensul de a astupa gura celor care îndrăzneau să rostească infamul cuvânt. Odată, chiar directorul şcolii, un om bătrân şi destul de respectat, cu multă exeperinţă pedagogică, a găsit de cuviinţă să-l cheme în cabinetul său şi să-i vorbească. Trebuie că era, într-adevăr, un om foarte înţelept, deoarece vorbele sale i-au confirmat ceea ce ştia dinainte, anume că e un copil deosebit, în faţa căruia stă un viitor luminos, că îi este scris să ajungă un om mare, şi alte lucruri din astea.

Niciodată nu a putut să-şi accepte porecla. Cum oare poţi să accepţi, când mergi dimineaţa la şcoală, unul dintre colegi, un tâmpit, să zbiere către ceilalţi: „Bă, ce credeţi voi c-am văzut azi dimineaţă, când m-am căcat?” şi toţi să răspundă în cor: „Un limbric”, iar un al treilea să adauge, plin de importanţă: „Vorbeşti de limbric, şi limbricul la uşă. Salut, bă, vezi că nu te-ai spălat de căcat pe faţă”. „Bună ziua tuturor”, răspundea limbricul, şi trecea liniştit în banca sa, pregătindu-se de oră. Cât calm, câtă stăpânire de sine trebuie să ai, să simţi cuţitul răsucindu-se în rană, mereu şi mereu, dar, totuşi, să nu te superi, să fii mereu binevoitor, generos, amabil! Pentru că, nu de puţine ori, chiar puşlamaua care îl insultase mai devreme, venea să-i spună: „Dă-mi, bă, şi mie, tema la română, că sigur m-ascultă azi”. Uneori, limbricul îi dădea caietul fără niciun cuvânt, alteori spunea „e pentru ultima dată”, iar alteori, mai rar, spunea „atâta timp cât vei continua să mă porecleşti, ia-ţi adio de la temă”, dar îi dădea, totuşi, caietul fără să fie nevoie să i-l mai ceară o dată. Printr-a şasea, o altă păţanie l-a marcat destul de urât. Împrumutase caietul unui coleg, unuia în care avea o oarecare încredere, deoarece nu era un elev tocmai prost, să-şi verifice tema la matematică. Nu să şi-o copieze, doar să o verifice. Dar, de ascultat, el fusese cel ascultat, nu colegul. Profesorul avea năravul că, înainte de a asculta un elev la tablă, îi verifica tema. „Ce s-a întâmplat cu tema ta?”, a întrebat profesorul? „Ce s-a întâmplat?” a repetat limbricul în surdină. „Păi, uite”, a răspuns profesorul, întorcând caietul către clasă. Foaia cu tema fusese ruptă, şi pe următoarea filă trona un desen oribil şi textul „limbricul de căcat”. Atunci, a crezut că moare. A început să plângă în hohote şi să tremure precum o frunză. Până la urmă, elevul celălalt a luat un doi, zice-se pentru copiat, şi i s-a scăzut şi nota la purtare. A fost pus să îşi ceară iertare, iar directorul a făcut un careu şi a comunicat elevilor că, din acel moment, dacă vreun elev va mai împrumuta caietul de teme altui coleg, ambii elevi vor primi nota doi şi le va fi scăzută nota la purtare. De atunci, l-au mai lăsat în pace cu caietul de teme, dar, de poreclă tot nu a reuşit să scape.

Cuvântul acesta se lipise de el ajunsese să facă parte din el , din fiinţa sa. Îl accepta fiindcă nu avea ce face, aşa cum îşi acceptă boala un diabetic, tot timpul atent la orice exces, la orice extravaganţă, la orice enervare care i-ar putea aduce sfârşitul.

Limbricul a reuşit să termine gimnaziul cu o medie foarte bună, deşi, după cum recunoaşteau toţi profesorii, principala sa calitate era perseverenţa, şi nu inteligenţa. Într-adevăr, acesta era adevărul, limbricul avea nevoie de ore lungi şi chinuitoare de muncă pentru a reuşi să obţină aceste rezultate. Era un elev deosebit de sârguincios şi nu ar fi venit odată la şcoală cu tema nefăcută sau cu lecţia neînvăţată. Singurul obiect unde nu reuşise să obţină nota maximă era matematica, dar asta din cauza profesorului care, de multe ori, îi dădea să rezolve probleme pe care nu le discutase, în prealabil, în clasă. La matematică era de opt-nouă.

La liceu, a mers singur din clasa şi din satul său. Acolo a stat la internat şi s-a luptat cu multe lipsuri şi privaţiuni. În timp ce colegii săi mergeau în cofetării sau la discotecă, sau jucau fotbal, el învăţa, învăţa şi iar învăţa. De altfel, nici nu prea ar avut ce face altceva, fiindcă la fotbal nu se pricepea şi nu îi plăcea, iar pentru alte activităţi îi trebuiau bani, iar în buzunarul său bătea veşnic vântul. În plus, avea şi foarte mult de învăţat. Alesese un liceu umanist, cel mai bun din oraş, şi era coleg cu mulţi băieţi de bani gata, care îl umileau prin bogăţia pe care o afişau, chiar şi fără să dorească acest lucru. Între el şi aceşti colegi exista o antipatie sinceră, mai ales de când aflase că porecla îl ajunsese din urmă. Nu, aici nu îi spusese nimeni în faţă aşa ceva, dar îi auzise vorbind în particular. Şi, îl deranja grozav făţărnicia lor, cuvinte în genul: „vai, tu eşti de la ţară”, sau „nu ai bani” ... mai bine i-ar fi spus direct, în faţă, ceea ce gândeau, decât aşa. Dar, se făcea şi el că nu vede, ce să facă? O, şi profesorii îl enervau. „Tu eşti de la ţară” şi „Stai la cămin?”, de parcă ar fi văzut o maimuţă, nu un om.

În primul an, nu a fost un elev prea bun. De la zece, ajunsese la şase-şapte, la majoritatea obiectelor. Avea mari carenţe din generală, unde, între noi fie spus, nu prea se făcuse carte. Dar, printr-un efort titanic, printr-o muncă inimaginabilă, spre sfârşitul primului an, ajunsese un elev de opt-nouă. Două puncte într-un singur an e o creştere mare, dar numai el ştia câtă muncă se ascundea în spatele ei. Şi, culmea, începuse să-i placă. Ceea ce, pentru alţii ar fi fost o corvoadă, pentru el devenise o plăcere. Îşi dezvoltase enorm capacitatea de a învăţa şi de a reţine tomuri întregi, totuşi, se simţea, încă, în urmă cu învăţătura. Adevărul este că, în gimnaziu, în afară de profesorul de matematică, tipul acela lipsit de orice tact pedagogic, pe care îl urâse enorm pentru umilinţa aceea dintr-a şasea, nimeni nu îndrăznea să ceară altceva decât buchia cărţii. Aici, lucrurile se schimbaseră radical, aproape toţi profesorii făceau, adesea, referinţe la cărţi pe care el nu le citise şi, de multe ori, nici nu auzise de ele. În aceste condiţii, tot ceea ce avea de făcut era să se arunce ca un nebun asupra cărţilor din biblioteca şcolii, şi, când nu găsea o carte, o cerea direct profesorului care pomenise de ea. În anul al doilea ajunsese, deja, între primii trei elevi din clasă, ceea ce însemna majoritatea mediilor de zece.

Cam prin acea perioadă a citit Femeia nisipurilor, de Kobo Abe. Nu era o carte recomandată de şcoală, dar colegii săi vorbeau adesea de tot felul de cărţi pe care le citiseră, iar el trăgea cu urechea şi, când avea ocazia, le citea, ca să aibă habar de ele, să nu se lase mai prejos. A remarcat o ciudată şi neplăcută similitudine între el şi eroina acelei cărţi. În roman se vorbea de nisipul acela nebun, care, în formă violentă tindea să acopere şi să distrugă totul, care biciuia, ardea, nimicea, sufoca tot ceea ce atingea, iar în formă insidioasă se infiltra oriunde şi în orice, făcând ochii să lăcrimeze, gura să se usuce, nasul să usture, plămânii să ardă, aşa îşi simţea şi porecla, ştia că nu mai poate scăpa de ea, că nu are unde fugi, că toată lumea va afla, mai devreme sau mai târziu că el e limbricul, că e venit de la ţară şi toate celelalte care îl făceau să se simtă atât de stingher şi inadecvat în compania colegilor lui. Dar, ştia că va veni vremea când se va ridica deasupra acestei porecle, când el, cel mic şi neluat în seamă, cel dispreţuit şi umilit, le va arăta tuturor cine este el, de fapt. Ah, cu câtă plăcere le va plăti cu vârf şi îndesat acestor netrebnici toate umilinţele şi suferinţele pe care le-a îndurat!

Cam pe la sfârşitul liceului, începu să simtă, pentru prima oară, fiorii dragostei. Dar, în timp ce mai toţi colegii săi mergeau cu fetele la cofetărie, la film, la petreceri, sau, pur şi simplu, la plimbare, limbricul îşi purta sentimentele doar în suflet, şi nimeni nu ar fi putut să-şi dea seama cât e de îndrăgostit, mai cu seamă că limbricul nu se îndrăgostise de o fată ci de Putere. Şi aşa cum unii visează, noaptea, la fiinţa iubită, iar urmele acestor vise sunt vizibile dimineaţa, pe cerşaf, tot aşa, limbricul visa tot timpul la iubita lui, iar urmele acestor vise erau din ce în ce mai vizibile în gesturile si atitudinea sa.

În facultate, lucrurile au stat şi mai prost decât în liceu. Noii săi colegi îi aflaseră, nu se ştie de unde, porecla, şi, deşi nu îl strigau astfel, el ştia că, în particular, acesta este cuvântul pe care îl foloseau cu referire la el, şi conştiinţa acestui fapt îl înebunea. Dar, învăţase să fie modest, amabil până la umilinţă, generos cu toată lumea.

Nimeni nu ştia cât munceşte, cu adevărat, acest individ. Materiile deveniseră din ce în ce mai dificile, iar limbricul era, pur şi simplu, disperat. Şi-apoi, era din ce în ce mai îndrăgostit şi ştia foarte bine că trebuie să muncească mai mult, mult mai mult, pentru a deveni vrednic de iubita lui, că trebuie să aibă o conduită exemplară, pentru că, undeva, cineva contabilizează toate aceste lucruri, iar CV-ul său trebuie se fie perfect. Şi munca nu însemna doar să înveţe, de fapt, nici nu prea îi mai rămanea timp să înveţe. Munca începuse, deja, să însemne, cu totul altceva, şi anume implicare în toate proiectele studenţeşti cât de cât „serioase”, cum ar fi conferinţe, simpozioane şi altele asemenea, dus mapa tuturor profesorilor, scris la gazeta facultăţii, împărţit afişe, strâns de semnături pentru tot felul de cauze, şi altele asemenea.

După facultate, ascensiunea sa socială fusese destul de rapidă. Fusese reţinut de un profesor la facultate, şi tot acel profesor îi fusese şi îndrumător de doctorat. Profesorul conducea şi un institut de cercetări istorice, filosofice şi politice, şi tot el l-a dus şi acolo.

Teoretic, institutul ar fi trebuit să reunească o elită a elitei intelectuale din zonă. Acum devenise relativ uşor să devii universitar, să-ţi dai un doctorat cu plată şi să predai la trei-patru din şcolile acelea de alfabetizare destinate funcţionarilor de la primăriile din mediul rural şi educatoarelor în curs de calificare. Dar nu, nu aceasta era adevărata elită intelectuală, aceştia erau, mai degrabă, nişte negustoraşi de idei de-a gata, ambalate frumos, dar lipsite de autenticitate şi valoare. Doar faptul că lucrai sau colaborai cu acel institut te putea legitima pe de-a-ntregul ca membru al adevăratei elite intelectuale.

Limbricul era destul de slab din punct de vedere ştiinţific, şi ştia foarte bine lucrul acesta. Dacă ar fi fost să ne luăm după competenţa profesională, era bun doar ca profesor la şcoala din satul său natal. Era capabil să înghită pe nemestecate biblioteci întregi şi să redea, apoi, totul, cu o maximă acurateţe, dar era incapabil se facă nici cea mai simplă corelaţie sau să emită şi să verifice o anumită ipoteză. Ajunsese un erudit, o adevărată enciclopedie, dar atât. Tot ceea ce era capabil să facă era să repete, papagaliceşte, ipotezele şi raţionamentele altora. Şi, pentru că, de multe ori, mai cu seamă în ştiinţele „inexacte” în care se specializare, punctele de vedere erau divergente, tot astfel era şi gândirea lui. Putea să vorbească o oră, sau o zi, sau o săptămână, despre o anumită chestiune, prezentând opinia nu-ştiu-cărui autor, după care, cu maximă naturaleţe, putea să prezinte opinia altui autor, perfect opusă primeia, fără ca pe faţa lui, sau în gesturile sale să se oglindească, în vreun fel, contradicţia. Scosese şi câteva cărţi, cursuri universitare, care se contraziceau unul pe celălalt, şi nu numai, ceea ce citeai la pagina 112 era exact opusul a ceea ce citeai la pagina 89, dar acest lucru nu părea să-l deranjeze şi nici măcar nu îl sesiza. şi nici să-l deranjeze. De fapt, şi toţi colegii observaseră asta, întotdeauna când i se cerea părerea într-o anumită chestiune, evita să şi-o dea, citând, în schimb, din abundenţă, diverşi autori, ca şi când ideile lor i-ar fi aparţinut de drept.

Profesorul de care vă vorbeam era „uns cu toate alifiile”. Era o personalitate relativ cunoscută pe plan local şi naţional, despre ca cărui viclenie bârfeau mulţi. Era, fără îndoială, grozav de inteligent, dar avea o inteligenţă mai aparte, mai degrabă un fel de şiretenie înăscută, care îi permitea să deosebească imediat oamenii de care avea nevoie de cei de care se putea dispensa, sau cei în care se putea încrede, de ceilalţi, avea, într-un cuvânt, un „nas” deosebit şi nu rata nicio oportunitate pentru a urca în carieră. Profesorul avea nenumărate relaţii sus-puse, dar, în viaţa de toate zilele, era mai tot timpul înconjurat de indivizi de proastă calitate, vulgari, mitocani, lipsiţi de inteligenţă, de diplomaţie, sau piţipoancele aferente. Pentru toţi aceşti indivizi, nu exista o bucurie mai mare decât aceea de a respira acelaşi aer cu Profesorul, pe cât de plini de sine se arătau în exterior, pe atât erau de dezgustători de servili faţă de Profesor.

Cum, în esenţă, limbricul era o fiinţă destul de simplă, Profesorul îl „citise” din prima. Observase cu multă atenţie firea sa servilă, lipsită de iniţiativă, incapacitatea sa funciară de a avea un punct de vedere propriu în cea mai măruntă chestiune, uşurinţa cu care acesta accepta orice gogomănie, dacă emitentul ei era o persoană care să se bucure de un anumit respect. Astfel că Profesorul avea de ce să fie mulţumit. Nu obţinuse de mult şefia acelui institut de cercetări, dar ştia că, într-o zi, avea să meargă mai sus. Acest „mai sus” însemna, fireşte, capitala, forul decizional al ţării, locul care i-ar fi adus nu numai o vizibilitate şi un prestigiu mult mai mari decât cele pe care le avea acum, dar i-ar fi oferit posibilitatea să decidă în ceea ce priveşte viaţa unui număr mult mai mare de persoane, locul unde ar fi putut să dreneze anumite fluxuri financiare după bunul plac şi unde ar fi cunoscut oameni puternici şi importanţi, industriaşi, bancheri, politicieni, artişti. Acesta era visul profesorului, şi, fără îndoială, avea să şi-l împlinească, dar nu ar fi vrut să lase nici institutul din mână, că nu se ştie niciodată cum se întorc treburile şi e bine să lase o portiţă deschisă.

Spuneam că institutul ar fi trebuit să reunească adevărata elită intelectuală a zonei. Ar fi trebuit, dar, în realitate, lucrurile stăteau cu totul altfel. Cândva, demult, poate că aşa fusese, dar cum devenise o cloacă, o adunătură de indivizi puşi pe căpătuire. Adevărul este că institutul se ocupa de orice, numai de cercetare istorică, filosofică şi politică nu. În starea asta îl adusese profesorul, dar nimeni nu părea să se sinchisească de asta. La urma urmei, dacă ies banii, cui îi pasă?

Profesorul ştia, simţea că, la un moment dat, buboiul ar fi putut să se spargă. Ceea ce îl interesa pe el era doar ca, în momentul în care avea să fie „promovat”, institutul să ajungă „pe mâini bune”, adică să fie condus de un om cu totul şi cu totul obedient şi rupt de realitate, pe care să îl poată manevra după cum doreşte, deşi, oficial, orice legătură formală dintre profesor şi institut avea să înceteze. Dar, cum avea să se producă acest lucru, de vreme ce, pentru a putea supravieţui, institutul avea nevoie de fonduri guvernamentale, iar aceste fonduri ar fi fost în mâna sa?

Culmea este că limbricul nu bănuia nimic. Se simţea dator Profesorului până peste cap, pentru că acesta îl remarcase de când păşise pe porţile facultăţii. Personalitatea Profesorului îl fascinase dintotdeauna. Ca să fim cinstiţi, în clipa în care limbricul începuse facultatea, Profesorul era o persoană destul de anonimă. Alţii erau cei care trăgeau sforile în facultate. Profesorul nici nu lucra la institut. Apoi, şeful de atunci al institutului îl adusese acolo. De ce, numai el ştia. De fapt, nici el. Puţini erau cei care ştiau, într-adevăr multe, despre Profesor, deoarece acesta se sustrăgea oricărei analize, era prieten cu toată lumea şi cu nimeni în mod special, nu făcea politică, dar avea relaţii în toate partidele, nu avea nicio afacere, dar îi avea la degetul mic pe toţi afaceriştii, şi printre aceştia nu se număra şi şeful de atunci al institutului. Oricum, îşi crescuse şarpele la sân. Peste numai un an, în ciuda tuturor supoziţiilor, Profesorul avea să preia institutul din mâna celui care îl adusese acolo. Procedura de selecţie a şefului era destul de simplă, acesta era ales de angajaţi, pe baza prezentării unui proiect managerial. Profesorul nu prezentase un proiect managerial extraordinar, dar lumea se cam săturase de fostul şef, un om cult, instruit, serios, corect, exigent, dar periculos de „romantic” în ceea ce privea chestiunile finaciare. Mă rog, cum-necum, Profesorul a devenit conducătorul institutului la numai un an după ce fusese adus acolo, oarecum pe uşa din dos.

Din multe puncte de vedere, sub conducerea Profesorului, institutul a renăscut, pur şi simplu. Când îl preluase, era în pragul desfiinţării. Nu avea bani şi nu avea personal, nu avea nimic. Oamenii preferau, aşa cum era şi firesc, să meargă să predea la câteva facultăţi, pe bani frumoşi, în loc să vină să facă cercetare la institut şi să vină cu bani de-acasă.

Profesorul s-a dovedit a fi, însă, un mic geniu financiar. Nimeni nu ştie cum făcuse, dar institutul reuşise să atragă fonduri importante, din surse variate: fonduri guvernamentale, granturi de cercetare, colaborări internaţionale, subvenţii, sponsorizări. Ceva era, într-adevăr, ciudat, în legătură cu acest institut. Oficial, un institut de cercetare în domeniile istoriei, filosofiei, antropologiei şi altor ştiinţe. Dar, toată lumea vorbea că, de fapt, e vorba de cu totul altceva, cercetare militară, spionaj, ezoterism, spălare de bani, orice, numai ceea ce ar fi trebuit să face oficial. Prezenţa şefului institutului şi a diversilor membri la tot felul de evenimente dădeau foarte mult de gândit, dar nimeni nu putea spune nimic concret.

Această aură de mister creată în jurul institutului, apoi veniturile angajaţilor săi deveniseră, într-adevăr, substanţiale, dar despre care se vorbea că ar fi fost uriaşe, făceau ca muţi să râvnească să lucreze acolo. Dar, puţini ajungeau, şi, printre ei, şi limbricul.

La institut, nimeni nu-i acorda prea multă atenţie, iar sarcinile sale erau, mai degrabă, decorative, atâta doar că lua mult mai mulţi bani decât la facultate şi nu făcea, practic, nimic. Limbricul nu pierdea, însă, timpul. Ori de câte ori avea prilejul, îşi spiona şeful. Îi plăcea mimica sa, expresiile sale, studia foarte serios modul în care acesta reuşea să aducă bani în institut, totul. Poate că un străin s-ar fi gândit că limbricul făcea toate astea cu gândul ascuns de a-şi detrona şeful, aşa cum, probabil, făcuse şi acesta, la timpul lui, dar nici vorbă de aşa ceva. Pur şi simplu, profesorul exercita un fel de magie asupra limbricului, iar acesta din urmă, pur şi simplu, era fascinat.

Profesorul trăsese sforile pentru noua funcţie şi acum capitala îl aştepta, surâzătoare. Nu îşi mai putea continua activitatea la institut, astfel că trebuia găsită o persoană pentru a-l conduce. Cum nimeni nu era formal pregătit pentru aşa ceva, Profesorul îl propuse interimar pe limbric, iar colegii au adoptat propunerea în unanimitate. Ceea ce a urmat, peste câteva luni, a fost o simplă formalitate. Limbricul candidase singur şi, evident, câştigase.

Limbricul nu a schimbat o iotă în stilul de conducere al institutului. Ca şi predecesorul său, nu era interesat decât de trei lucruri: bani, bani şi iarăşi bani, şi pentru asta trebuiau relaţii, contacte, negocieri etc. S-ar fi putut crede că limbricul nu va reuşi niciodată să se ridice la nivelul predecesorului său, dar nu a fost aşa. Într-un timp uimitor de scurt, limbricul depăşit performanţele fostului său şef şi orice previziuni.

Adevărul e că, pentru ajunge aici, limbricul muncise zi şi noapte. Muncise atât de mult, încât uitase că trebuia se se răzbune. Amâna mereu acest moment pentru clipa când va avea suficientă putere. Deocamdată, îmbina fermitatea necesară poziţiei pe care o ocupa cu binecunoscuta obedienţă faţă de cel care îl făcuse să fie ceea ce era! Până una-alta, conducea institutul cu mână de fier şi obţinea succes după succes!

Şi tocmai, acum, acestă lovitură! Nu limbricul nu putea crede şi nu putea accepta asta!

Ce se întâmplase? Colegii săi, al căror binefăcător fusese, cei pe care îi angajase cu mâna lui, pe care îi promovase, în care avusese atâta încredere, se revoltaseră. Angajaţii institutului intraseră în grevă. Aveau mai multe revendicări, dar cea mai importantă era aceea de a-l demite pe el. De ce? Oare de ce? Chiar nu înţelegea.

Ascuns în biroul său, limbricul nu înţelegea să plece acasă până nu va fi demis oficial. Altfel, nu, avea să continue să muncească aşa cum făcuse în fiecare zi, în ultimii ani. Zi de zi, fără nicio zi de concediu, pentru a aduce institutul acolo unde era acum.

Acum, ce-i drept, limbricul nu muncea. Stătea în biroul său şi se gândea. Ce avea să se întâmple dacă ar fi fost demis? S-ar fi întors la profesia sa de bază, la studenţi. Adevărul e că nu prea voia. Parcă, pentru el ar fi fost o decădere, nu îi plăcea. Şi, în plus, ştia. Ştia că e slab, că studenţii îl vor „citi” imediat. Că îşi vor bate joc de el, pe la spate. Nu, nu voia asta. Pentru el, dăscălia nu era decât o amintire urâtă.

Limbricul îşi rememora viaţa. Vedea aevea, în faţa lui, copilăria aceea tristă, care îl întristase atât. Vedea suferinţele îndurate şi eforturile supraomeneşti pe care le făcuse. Îşi amintea de lungile zile şi nopţi în care muncise pentru institut. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât mai puţin înţelegea şi accepta. De ce? De ce?

Limbricul ştia ... dar nu voia să ştie. Nu voia să accepte. Nu putea fi adevărat.

Ştia că, de fapt, toată aura aceea de bunăvoinţă şi înţelegere era o mască. De fapt, îşi ura colegii, fiindcă niciunul dintre ei nu era ca el. Ştia că şi ei îl urau, cei mai mulţi, iar alţii profitau de el. Până, la urmă, toţi erau nişte profitori. Niciunul din ei nu cunoscuse suferinţa lui din copilărie şi adolescenţă, munca lui sisifică, efortul copleşitor de a fi întotdeauna corect, amabil, obiectiv. Cine erau, la urma urmei, ei? Nişte animale bine hrănite, nişte tuburi digestive cu un apetit straşnic la unul din capete şi cu o mare mizerie la celălalt. Toţi, absolut toţi erau nişte lipitori ordinare. Cheltuiseră banii statului, banii din granturi şi proiecte, banii pe care el, da el, îi adusese în institut, că de asta crescuse într-o zi cât alţii într-un an. El, da el, numai el, adusese bani în institut, ceilalţi nu făcuseră altceva decât să risipească cu ambele mâini ceea ce el se străduise să adune. Da, nu-şi primiseră lefurile pe ultima lună. Ei, şi ce? Lucraseră ceva în ultima lună, în ultimul an, în vreuna din clipele care trecuseră de când el preluase conducerea institutului? Nu, niciodată, singurele lucruri pe care le produseseră erau nişte rapoarte fictive şi multă-multă maculatură. Cercetare de birou. Cum dracu’ să faci cercetare în condiţiile astea? Poţi citi ziarele, poţi copia ce zice unul şi altul şi apoi să pretinzi că ai făcut cercetare ştiinţifică? Hmm ... şi el cam tot asta făcuse, da, dar el a trebuit să facă şi alte treburi, el a şi condus institutul. Toţi furaseră din greu, îşi cumpăraseră case, maşini, deveniseră acţionari la firme, pe când el ... el nu. De atâţia ani stă în acelaşi apartament confort doi neîmbunătăţit, pe care l-a luat împrumutându-se, şi pe care nu l-a terminat de plătit. Mai are rate încă cincisprezece ani ... şi pentru ce? Pentru o locuinţă în care şi un gunoier s-ar ruşina să stea? Mda ... e şi vila aceea ... dar mai bine să nu se mai gândească la ea. Nu stă în ea, nu e pe numele lui, nu e a lui. Dacă ai o vilă şi stă altul în ea, se cheamă că e a ta? Şi banii ... nu, nici bani nu are, nu are nimic, e cinstit, sărac şi cinstit. Aşa cum a fost întotdeauna.

Şi-apoi, porcii, nenorociţii, au făcut bordel din institut. Care a putut, şi-a tras-o cu cine-a vrut! Un sfert dintre bărbaţi şi-au abandonat soţiile, unii s-au cuplat cu colege de serviciu, alţii şi-au adus metresele să lucreze aici. Să lucreze ce? Să plimbe foi de hârtie de colo-colo? Şi el a închis ochii, a tolerat totul. Ca să fie bine, dar uite că nu e bine.

Iar el ... cu el e altceva. Da, are şi el o amantă, şi ce-i cu asta? Nu ştie nimeni de ea, nu a adus-o în institut. Putea s-o facă, dar n-a făcut-o. Pentru el, familia e sfântă. Aşa a învăţat de la părinţii lui. Oriunde a ieşit, a făcut-o cu soţia. Poate să-i reproşeze cineva ceva? Nu, nu poate, toată lumea ştie că are o familie perfectă. Da, mai sunt neînţelegeri, dar niciodată acestea nu au ieşit dintre cei patru pereţi. Niciodată nu şi-a permis nicio extravaganţă. E un om corect, un om moral, nu, nu e ca ei, nu...

Şi-atunci, de ce? De ce? Pentru că a îndrăznit să ameninţe că va tăia lefurile unor colegi? Dar e criză, nu mai sunt granturi, nu mai sunt finanţări, nu mai sunt bani, iar acei colegi au cele mai mari lefuri, si sunt cei mai mari duşmani ai săi! Şi-apoi, toţi stiu ce, de fapt sunt doar vorbe goale. Să vadă şi tinerii că e de partea lor, că banii se câstigă în funcţie de competenţă şi alte prostii din astea. Chiar, să fi crezut cineva că are de gând să reducă salariile? Ce idioţi, ce nemernici, ce ticăloşi!

În cele din urmă, limbricul a fost demis. Dar, înainte de a fi demis, a făcut ceea ce nu ar fi crezut vreodată că este capabil să facă. A ţinut un discurs fără să se bâlbâie. A fost un discurs spontan, fără foaie în faţă. A fost un discurs din inimă. S-a descărcat. Le-a spus tuturor cât de mult îi urăşte. Le-a pus în faţă oglinda nimicniciei lor, a lipsei lor totale de caracter şi onoare, a absolutei lor impotenţe ştiinţifice. A fost un un discurs al urii şi dispreţului, dar un discurs cu adevărat magnific! Gurile rele spun că, poate acest lucru s-ar fi datorat şi faptului că, înainte de a-şi rosti discursul, primise un bileţel de la cineva şi, când l-a deschis, a citit: „Limbricule, azi te întorci de unde ai venit. Te-ntorci în căcat.” Acest text mizerabil ar fi deschis, se pare, cutia creativităţii şi spontaneităţii limbricului.

În urma acestor evenimente, a fost nevoie de un director interimar. Binefăcătorul şi protectorul său a trebuit să intervină. Limbricul şi-a pierdut, aparent, legitimitatea, dar a continuat să conducă institutul, din poziţia de director interimar. Între timp, au fost deblocate ceva fonduri. Oamenii şi-au primit salariile restante. A avut loc un nou concurs, cu un singur candidat. Ghiciţi cine? Exact, limbricul. Programul său managerial a fost exact programul cu care câştigase primul concurs, doar anii erau schimbaţi. Aceleaşi obiective, aceleaşi măsuri. De data asta, cei care, cu puţin timp în urmă cereau vehement demisia sa, l-au revalidat. Aşa sunt oamenii. Poate de aceea limbricul e din nou amabil şi curtenitor cu toată lumea. Ştie că oamenii se mai schimbă, îşi mai schimbă părerile, niciodată nu strică să ai o relaţie. Acum e linişte în institut. Lucrurile s-au aşezat, iar treburile merg din ce în ce mai bine. Institutul a mai câştigat vreo două granturi, ceea ce îi va permite nu numai să supravieţuiască, dar chiar să angajeze noi specialişti. E nevoie, în principal, de câţiva specialişti de imagine, deoarece aceasta a avut cel mai mult de suferit în urma scandalului de acum câteva luni. Dar, în rest lucrurile merg bine. Şi, părerea mea este ce, în această lume în care atâtea lucruri merg prost, se cuvine să ne bucurăm când auzim şi de un loc unde lucrurile merg bine. Din ce în ce mai bine.

Celor care nu au înţeles nimic, le spun: dacă îţi este scris să ajungi mare, vei ajunge mare. Uriaş. Aşa s-a întâmplat şi cu limbricul. I-a fost scris să ajungă mare. Uriaş. Un limbric uriaş.