La ce renunţăm?

- Mă întreb de ce oraşele noastre sunt murdare şi triste, de ce drumurile şi trotuarele sunt pline de gropi, de ce trenurile noastre circulă ca vai de ele, de ce oamenii sunt trişti şi plini de agresivitate …
- Nu te mai întreba, ştii prea bine de ce … Nu sunt bani. Asta e. Ce să faci dacă nu ai bani?

…

Da, mă gândesc, multe, foarte multe lucruri sunt datorate lipsei banilor. Lipsa banilor te poate face nervos şi agresiv, deoarece nu îţi poţi satisface toate trebuinţele. Oricum ai efectua selecţia, unele rămân nesatisfăcute. Dacă îţi trebuie alimente, medicamente şi căldură, dar nu ai bani decât pentru una dintre ele, ce alegi? Şi, mai ales, cum te simţi, indiferent ce alegi?

Nu sunt bani … înţeleg. Asta explică multe lucruri. Foarte multe lucruri. Înţeleg, de pildă, de ce vecinul meu nu-şi tunde niciodată iarba din faţa casei, nu îşi sapă şanţul de colectare, nu îşi văruie pomii, nu îşi dă ţurţurii jos de pe acoperiş. Nu are bani. Înţeleg de ce vecinătatea unei şcoli este întodeauna semnalizată prin nenumărate ambalaje, provenite de la laptele şi biscuiţii primiţi la şcoală. Pentru că nu sunt bani. Îi înţeleg şi pe cei răi, şi pe cei mincinoşi, şi pe intriganţi, şi pe nesimţiţi, până la urmă şi pe hoţi, şi pe criminali. Toate, toate, pornesc de la lipsa de bani. Păi, dacă omul ar avea bani, s-ar mai duce la furat? Nu, nu s-ar mai duce, şi-atunci, probabil, nici atâtea crime nu ar mai fi.

Adevărul este că, având o sumă limitată de bani, trebuie să faci o selecţie, trebuie să renunţi la ceva. La ce e mai scump şi mai puţin necesar. La ce nu-ţi poţi permite. Asta facem şi noi, românii, zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Renunţăm la ceea ce e prea scump şi nu prea folositor, la ceea ce nu ne putem permite. Cum ar fi … ia să vedem la ce renunţăm şi la ce nu renunţăm, mai ales în aceste condiţii de criză.

Renunţăm, oare, la telefoane mobile de ultimă generaţie, la taciscrinuri şi aipoduri? Doamne fereşte! Cum dom’le, să facem asta, dacă nici ăl mic de-a doua nu mai poate merge la şcoală fără aipod? Cum să-şi acceseze el haifaivul? Nu se poate.

Atunci, renunţăm, poate, la maşini. Şi-aşa litrul de benzină a ajuns cât juma’ de pensie. Să mai mergem şi cu bicicleta … Cu bicicleta? Haida-de, adică mă vezi pe mine mergând cu bicicleta prin oraş, nu? Am eu moacă de tâmpit sau ce? Adică Gore a lu’ Silică, care-i un rupt în cur şi vai de el, şi cu ţoapa de nevastă-sa nu-si mişcă curu’ decât cu fauveu’, iar io, care-s mare patron de carmangerie, să merg cu bicicleta? Ai înebunit, zău aşa.

Da, nu, la maşini nu putem renunţa. Nici la treideuri, nici la vacanţe, nici la tot felul de chefuri şi sindrofii. Păi, dacă renunţăm şi la astea, la ce dracu’ mai trăim? Că doar nu suntem călugări, să trăim cu o azimă pe zi.

Sunt multe lucruri la care nu putem renunţa. Pentru că nu putem. Pentru că ne-am învăţat aşa şi altfel nu mai putem. Dar, la ceva tot trebuie să renunţam. Oare la ce-am putea renunţa?

O-ho. Sunt atâtea lucruri la care renunţăm zilnic. Fiindcă nu ni le putem permite. Pur şi simplu, nu ni le putem permite. Renunţam la politeţe, cine-şi mai poate permite aşa ceva. La sinceritate, la onestitate, la bună-cuviinţă, la modestie, la caracter, la educaţie. Pentru că nu ni le putem permite, pentru că, la urma urmei, sunt mofturi, sunt fiţe, sunt chestii cu totul neesenţiale, nu ca aipodul şi gipanul. Că, până la urmă, asta e tot ce contează, nu?

Parc-ar merge o manea, nu? Ei, chiar acu’ n-am chef de-aşa ceva. Da’ o melodie „populară” din Banat merge ... e ca şi o manea. Vizionare plăcută!